Primul este reflectat în povestirea La Ejecución [Exe cuția] pe care am inclus-o în Recuentos para Demián [Povestiri pentru Demián]³.
Narațiunea (un basm minunat, născut în Orient acum cel puțin 1 500 de ani) spune, pe scurt, povestea unui rege puternic și tiranic și a unui sacerdot înțelept și cu suflet bun. În poveste, înțeleptul sacerdot îi întinde o capcană
regelui. Mai mulți dintre discipolii săi se ceartă pentru ca regele să îi condamne la decapitare. Regele este surprins de această decizie de sinucidere în masă și începe să facă cercetări, până când „descoperă“ în scrierile sacre un text care dă asigurări că acela care va muri de mâna călăului, în prima zi după luna plină, va renaște și va fi nemuritor. Regele, care nu se temea decât de moarte, decide să-i ceară călăului să-i taie capul în dimineața zilei cu pricina.
… Ș i a ș a s-a întâmplat ș i, bineîn ț eles, în sfâr ș it, poporul s-a eliberat de tiran. Discipolii au întrebat:
– Cum a fost posibil ca acest om care ne-a oprimat poporul, un om vicleanca un ș acal, să creadă ceva atât de infantil ca ideea de a trăi ve ș nic după
ce călăul i-a tăiat capul?
Ș i maestrul răspunse:
– Aici e ceva de învă ț at… Nimeni nu este mai înclinat să creadă ceva fals decât acela care dore ș te ca minciuna să fie adevărată.
Și atunci cum să nu înțeleg că mii de persoane își trăiesc viața în cuplu sau alături de cineva crezând că sunt iubite de acela care nu le iubește sau de acela care nu a ținut niciodată la ele?
Vreau, mă încăpățânez și doresc atât de mult să ții la mine, am atâta nevoie să ții la mine, încât aș putea vedea în oricare dintre atitudinile tale o expresie a iubirii tale.
Îmi doresc atât de mult să cred această minciună (ca regele din poveste), încât nu-mi pasă dacă e adevărat sau fals.
Schopenhauer ilustrează acest lucru într-o frază, sugerând că „poți iubi, dar nu poți iubi ceea ce dorești“.
Cea de-a doua cauză de confuzie este încercarea de a se erija în parametru de evaluare a iubirii aproapelui. Cel puțin în sensul de a compara ceea ce sunt eu capabil să fac pentru persoana iubită cu ceea ce el sau ea face pentru mine.
Celălalt nu mă iubește așa cum îl iubesc eu și mult mai puțin decât aș vrea eu să mă iubească, pur și simplu celălalt mă iubește în felul său.
Lumea este compusă din ființe individuale și personale, unice și absolut ireductibile. Și așa cum am mai spus, felul cuiva de a fi nu este în mod necesar și al meu, îi aparține lui, pentru că el este o persoană, iar eu sunt alta. De ase menea, dacă m-ar iubi exact în felul meu, el nu ar fi el, ci o prelungire a mea.
Ea iubește într-un fel și eu iubesc în altul, din fericire pentru amândoi.
Iar când eu confirm că ea nu mă iubește așa cum o iubesc eu pe ea, nici la fel de mult, nici în același fel, la început de drum îmi fac iluzii, mă înșel singur și mă conving că singurul mod de a iubi este al meu. Astfel, deduc că ea pur și simplu nu ține la mine. Cred asta pentru că nu-și exprimă
afecțiunea cum mi-aș exprima-o eu. Confirm aceasta pentru că nu-și arată
iubirea așa cum aș face-o eu.
Este ca și cum m-aș transforma, nu numai în centrul universului, ci și în stăpânul adevărului: toată lumea trebuie să exprime toate lucrurile așa cum le exprim eu, iar dacă celălalt nu procedează astfel, atunci degeaba, nu are nici un sens sau e o minciună, o concluzie care de multe ori este falsă și duce la grave neînțelegeri între oameni.
La extrema cealaltă se află cei care, confruntați cu lipsa de dragoste, nu au încredere în ceea ce percep pentru că atentează la vanitatea lor.
Pe măsură ce parcurg calea întâlnirii, învăț să accept că e posibil să nu mă iubești.
Și accept acest lucru atât permițându-mi să simt durerea de a nu fi iubit, cât și din umilință.
Vorbesc despre umilință pentru că acesta este cel de-al treilea motiv de a nu vedea:
Cum să nu mă iube ș ti pe mine, care sunt atât de minunat, spectaculos, extraordinar! Unde mai găse ș ti tu altul, alta ca mine, care să te iubească la fel ca mine, să aibă grijă de tine a ș a cum fac eu ș i care să- ț i fi dat cei mai buni ani din via ț ă! Cum să nu mă iube ș ti pe mine…!
Este la fel de ușor să nu mă iubești pe mine pe cât e să nu iubești pe oricine altcineva.
Afectul este unul dintre puținele lucruri cotidiene care nu depind numai de ceea ce facem noi, nici exclusiv de decizia pe care o luăm, ci de faptul că, în realitate, se întâmplă de la sine. Eventual, poți împiedica acest lucru, dar nu poți să-l cauzezi. Se întâmplă sau nu se întâmplă, iar dacă nu se întâmplă, nu ai cum să-l faci să se întâmple, nici la mine, nici la tine.
Dacă mă sacrific, mă mutilez și îmi anulez viața pentru tine, pot obține mila ta, disprețul tău, compătimirea ta, poate chiar și recunoștința, dar nu voi obține afecțiunea ta, pentru că asta nu depinde de ce pot face eu.
Când mama sau tata nu ne dădeau ce le ceream, le spuneam: „ești rea/rău, nu te mai iubesc“ și aici se termina totul.
Decizia de a nu mai iubi ca pedeapsă.
Dar noi, adulții, știm că acest lucru este imposibil. Știm că nu-și face efectul incantația noastră de copii „Din Ocea nul Pacific/ A ieșit un pește mic/ Și pe coada lui scria/ Ieși afară dumneata…“
Credința în iubirea eternă
Poate unul dintre cele mai periculoase și mai răspândite mituri în legătură
cu iubirea este acela care promovează ideea falsă că „iubirea adevărată“
este eternă. Cei care repetă și susțin acest lucru vor să ne convingă de faptul că, dacă cineva te iubește, te va iubi toată viața; și că dacă iubești pe cineva, acest lucru nu se va schimba niciodată.
Fără îndoială că, uneori, în mod lamentabil și dureros, sentimentul devine letargic, se consumă, se stinge și se termină… iar când se întâmplă acest lucru, nu poți face nimic să-l împiedici.
Spun că încetezi să mai iubești.
Sigur, nu întotdeauna, dar e posibil să încetezi de a mai iubi.
Să crezi că iubirea este eternă înseamnă să trăiești înlăn țuit de mitul infantil conform căruia pot transpune în cotidian acea relație pe care am avut-o odată în realitate sau la care am visat: iubirea mamei mele – o iubire infinită, necondiționată și eternă.
Jacques Lacan spune că aceasta este relația pe care încercăm să o reproducem în mod inconștient, care imită în multe aspecte relația maternă.
