Căi care trebuie parcurse dacă îți propui să mergi mai departe.
Căi pe care învățăm ce trebuie să știm pentru a ajunge la ultima etapă.
Din punctul meu de vedere, există patru astfel de căi inevitabile:
Prima, calea acceptării definitive a responsabilității asupra propriei vieți, pe care o numesc
Calea autodependenței
Cea de-a doua, calea descoperirii celuilalt, a dragostei și sexului, pe care o numesc
Calea întâlnirii
Cea de-a treia, calea pierderilor și a doliului, pe care o numesc Calea lacrimilor
Cea de-a patra, calea plenitudinii și a căutării sensului, pe care o numesc
Calea fericirii.
Pe parcursul călătoriei mele, am consultat notele de călă torie pe care le-au lăsat alții și mi-am folosit o parte din timp pentru a desena propriile hărți ale itinerarului.
Hărțile acestor patru căi pe care le-am trasat s-au transformat în toți acești ani în file de jurnal, care m-au ajutat să revin la traseu de fiecare dată când mă rătăceam.
Poate aceste File de jurnal îi pot ajuta pe unii care, la fel ca mine, se rătăcesc și poate și pe aceia care sunt capabili să găsească scurtături. În orice caz, harta nu este niciodată teritoriul și va trebui să corectăm traiectoria de fiecare dată când propria noastră experiență întâlnește o eroare a cartografului. Numai așa vom ajunge pe culme.
Să sperăm că ne întâlnim acolo.
Ar însemna că voi ați ajuns deja.
Ar însemna că am reușit și eu…
ALEGORIA TRĂSURII (III)
Privind către dreapta, mă surprinde o mișcare bruscă a trăsurii.
Privesc calea și îmi dau seama că era cât pe ce să o luăm pe altă potecă.
Îi strig vizitiului să aibă grijă, și el se întoarce imediat din drum.
Nu-mi dau seama cum a putut fi atât de neatent încât să nu observe că s-a îndepărtat de drum.
Poate că îmbătrânește.
Întorc capul spre stânga, pentru a-i face semn tova rășului meu de drum și a-i spune că totul este în ordine… dar nu-l văd.
Trag o sperietură zdravănă, nu ne-am mai rătăcit unul de celălalt până
acum.
De când ne știm, nu ne-am despărțit nici o clipă.
Era un pact nescris.
Ne opream dacă unul dintre noi se oprea.
Acceleram când celălalt grăbea pasul.
Ocoleam împreună dacă oricare din noi doi hotăra astfel…
Iar acum a dispărut.
Dintr-odată nu-l mai văd.
Mă ridic ca să mă uit în ambele părți ale drumului, dar în zadar.
Degeaba.
Îl întreb pe vizitiu, care îmi mărturisește că, de ceva timp, adormise pe banchetă. Argumentul său e că, de când merg împreună, de multe ori unul din cei doi vizitii dormea puțin, având încredere că celălalt urmărea drumul.
Uneori, nici caii nu mai impuneau un ritm propriu și mergeau în ritmul impus de caii echipajului de alături.
Eram ca două persoane conduse de aceeași dorință, ca două persoane cu un intelect unic, ca două ființe care locuiesc într-un singur trup.
Și dintr-odată,
singurătatea,
liniștea,
