confuzia…
Să se fi accidentat în timp ce eu, cu gândul în altă parte, nu mă uitam?
Poate caii au luat-o în direcția greșită, profitând că ambii vizitii dormeau…
Poate trăsura a luat-o înainte fără ca măcar să observe absența noastră, și acum își continuă drumul.
Mă aplec încă o dată pe geam și strig:
– Hei!
Aștept câteva secunde și repet în tăcerea care s-a lăsat:
– Heeei!
Și încă o dată:
– Unde ești???
…
Nici un răspuns.
Să mă întorc să îl caut…
ar fi mai bine să rămân pe loc și să aștept să vină…
sau poate să grăbesc pasul, ca să-l întâlnesc?
A trecut mult timp de când nu mi-am mai propus să iau astfel de decizii.
Hotărâsem, atunci și acolo, să mă las purtat alături de el oriunde ar fi dus drumul.
Dar acum…
Teama că s-ar fi putut rătăci și îngrijorarea ca nu cumva să i se fi întâmplat ceva lasă loc unei emoții diferite.
Și dacă a hotărât să nu mai meargă împreună cu mine?
După un timp, îmi dau seama că, oricât l-aș aștepta, nu are să se mai întoarcă niciodată.
Cel puțin, nu în acest loc.
Opțiunea este să continui sau să îmi aștept moartea chiar aici.
Să îmi aștept moartea.
Mă tentează această idee.
Desham caii și îi spun vizitiului să coboare.
Privesc totul: trăsura, vizitiul, caii, pe mine însumi…
Așa mă simt: divizat, pierdut, distrus.
Gândurile mele, pe de o parte, emoțiile mele, pe de altă parte, corpul meu, pe de alta, sufletul meu, spiritul meu, conștiința de sine, paralizată.
Ridic ochii și privesc drumul.
Din locul în care sunt, peisajul pare o mlaștină.
Câțiva metri mai în față, pământul se transformă în noroi.
Sute de bălți și noroaie îmi arată că poteca pe care o urmez este periculoasă
și accidentată…
Nu ploaia a îmbibat pământul.
Ci lacrimile tuturor celor care au trecut înainte pe acest drum, plângând din pricina unei pierderi.
Și lacrimile mele, cred… vor uda în curând poteca…
1
Începe calea
Astfel începe calea lacrimilor.
