– Ce se întâmplă?
– Nimic… o iau încet, am spus, iar fratele meu mi-a răspuns:
– Lasă prostiile, sunt cu camioneta jos.
El mi-a venit în ajutor și a început să desprindă tablourile de pe pereți și să le pună pe jos, iar eu spuneam lucruri de genul:
– Nu, pe ăsta lasă-l la sfârșit… și, în mod absurd, îl agățam înapoi la „locul lui“.
El așeza lucrurile în cutii, iar eu le scoteam să le privesc…
El cobora cu liftul ca să ducă mobila veche la camionetă, și când se întorcea, eu mai agățasem la loc vreun tablou…
Și asta ore în șir…
Și totul ca să părăsesc acest loc și să plec spre ceva mai bun, către locul pe care îl alesesem pentru viitorul meu și pentru confortul meu…
Incredibil este că eu știam acest lucru și eram perfect conștient de el, dar asta nu mă scutea de durerea de a mă
gândi la acel lucru pe care îl părăseam.
Trebuie să gestionezi întotdeauna lucrurile pe care le părăsești.
Trebuie să lași întotdeauna în urmă, în trecut, lucrurile care au rămas în ziua de ieri.
Ceea ce a rămas în urmă, în trecut, nu mai este aici, nici măcar, repet, nici măcar dacă aceste lucruri continuă să
fie…
Vreau să spun că sunt căsătorit de 30 de ani cu soția mea, eu știu că ea este întotdeauna aceeași, are același nume, ace lași prenume, o pot recunoaște, seamănă destul cu cea care era, dar știu în același timp că nu este aceeași.
În multe privințe, ea este cu totul alta.
Firește că, din punct de vedere fizic, ne-am schimbat amândoi (eu mai mult decât ea), dar dincolo de asta, când mă
gândesc la acea Perla care era Perla, o compar cu cea care este azi. Și în multe privințe, mi se pare că îmi place mai mult acum.
Și spun că, dacă o compar cu cea care a fost, Perla de acum este fantastică și este minunat să-ți dai seama cât a crescut, este spectaculos; dar asta nu înseamnă că nu am fost nevoit să țin doliu pentru acea Perla care a fost.
Și gândiți-vă că nu vorbesc de moartea nimănui, nici de abandonarea cuiva, vorbesc pur și simplu de cineva care era într-un fel și care azi este altfel.
Încă o dată, faptul că prezentul este mai bun decât trecutul nu înseamnă că nu trebuie să gestionez doliul.
Afirm prin urmare că trebuie să învățăm să parcurgem acest drum, care este drumul pierderilor, trebuie să învățăm să vindecăm aceste răni care se produc atunci când ceva se schimbă, când celălalt pleacă, atunci când povestea se încheie, atunci când nu mai avem ce aveam sau credeam că avem (pentru că nici măcar nu e important dacă îl aveam sau nu cu adevărat). Un doliu este necesar și pentru a gestiona pierderea pe care o implică anularea unui proiect, aban donarea unei speranțe sau certitudinea ireversibilă că niciodată nu voi avea ceea ce speram sau doream să am într-o bună zi.
Acest traseu are regulile sale, are normele sale. Acest drum are hărțile sale, iar dacă le cunoști, aceasta te va ajuta cu siguranță să ajungi mai întreg la capătul drumului.
Un om de știință excepțional, pe care îl chema Korzybski, spunea că, în realitate, construim cu TOȚII un fel de schemă a lumii în care locuim, o „hartă“ a teritoriului în care trăim. Dar harta, precizează corect Korzybski, nu este teritoriul.
Harta abia dacă este harta noastră. Este ideea pe care o avem despre cum este realitatea, deși de multe ori este modificată de prejudecățile noastre. De aceea, deși nu corespunde exact cu realitatea, deși este foarte departe de a semăna cu realitatea celorlalți, ACEASTA este harta în care trăim.
Nu trăim în realitate, ci în imaginea pe care o avem despre ea.
Dacă pe harta mea am marcat că aici, în camera mea, există un copac, deși nu e, deși nu a existat niciodată, în mod sigur voi ocoli acest copac tot restul vieții mele.
Deși copacul nu se află pe harta ta, iar tu treci prin acel loc fără teamă și fără să observi ceva.
Iar când o să mă vezi ocolind trunchiul, o să-mi spui:
– Ce faci, ai înnebunit?
Din afara hărții mele, acest comportament poate părea stupid și chiar nostim, dar, de fapt, de multe ori se poate dovedi periculos.
Odată, un be ț iv mergea pe un câmp.
Dintr-odată, a văzut că veneau spre el doi tauri, unul adevărat, ș i celălalt imaginar.
Omul a luat-o la fugă ca să scape de amândoi, până când a reu ș it să ajungă într-un loc unde a văzut doi copaci enormi.
Unul dintre copaci era ș i el imaginar, dar din fericire, celălalt era adevărat.
Be ț ivul… beat fiind, a încercat să se urce în copacul imaginar…
În timp ce încerca, taurul real l-a în ș făcat pe bietul amărât.
Ș i, bineîn ț eles, am încălecat pe-o ș a…
Adică felul în care voi trece prin procesul pierderii de pinde de cum am trasat această hartă a vieții mele, depin de de locul pe care îl ocupă fiecare lucru în schema mea, depinde de convingerile care îmi configurează ruta. Un drum
