Care înseamnă să nu mă mai lupt cu realitatea care nu este așa cum mi-aș do
Ciclul contactului
Fiecare pierdere este diferită și, din acest motiv, nu le putem pune pe toate în aceeași oală și nici nu putem analiza toate procesele de doliu din aceeași perspectivă. Desigur, din punct de vedere psihologic, diferența ține de dificultatea presupusă de efectuarea acestui travaliu sau de nuanțele drumului; dar etapele și desfășurarea procesului doliului sunt mai mult sau mai puțin echivalente în cazul unei despărțiri, al unei pierderi materiale lipsite de importanță sau în fața morții unei persoane foarte apropiate. Orice proces de adaptare la o pierdere se poate descrie, dincolo de cauzele sale, începând din punctul zero, comun oricărei situații posibile, pe care noile științe comportamentale îl numesc fără deosebire punctul de începere sau punctul de retragere.
Pentru a înțelege mai bine acest concept, este necesar să intrăm într-o descriere ceva mai teoretică sau cel puțin mai tehnică.
Fiecare persoană răspunde la stimulii externi urmând un anumit tipar de comportament. O mare parte a descrierii relației noastre cu universul care ne înconjoară s-ar putea sintetiza în tiparul menționat, un joc permanent și alternant de contact și retragere.
Punctul zero (începere sau retragere) este locul în care persoana este izolată de ceea ce nu s-a întâmplat încă sau la limita a ceva care se întâmplă și despre care nu a aflat încă.
Un stimul care se află în exterior, fără nici o relație cu persoana respectivă.
Dacă mă pregătesc să intru într-o ședință la care participă oameni pe care nu îi cunosc, situația în punctul zero ar fi înainte de a intra, poate chiar înainte de a porni către locul în care se ține aceasta.
Când ajung, mă confrunt cu situația în care lumea s-a adunat deja.
Am o senzație, plăcută sau neplăcută. Adică simt ceva. Simțurile mele mă informează cu privire la unele lucruri.
Văd lumea, aud zgomotele, se apropie cineva. Am senzații olfactive, auditive, vizuale, corporale, poate tremur ușor și sunt transpirat. În urma senzațiilor, „îmi dau seama“, conștientizez ceea ce se întâmplă. Adică, analizându-mi percepția, deduc că este vorba despre o ședință oficială, că sunt multe persoane de față și îmi spun: „Vaai, unii mă privesc“. Îmi dau seama ce se întâmplă, de faptul că îmi stimulează senzațiile.
După ce îmi dau seama sau iau act de ce se întâmplă, mi se mobilizează emoțiile. Simt o mulțime de lucruri, dar deja nu prin intermediul simțurilor, al urechilor, ochilor, gurii, nu de data aceasta. Încep să simt că mă sperie ceva, că îmi place sau mă neliniștește. Simt plăcere, neliniște și emoție. Simt teamă, chef, dorință, plăcere de a-i vedea sau teamă pentru rezultatul întâlnirii.
Emoții care clocotesc înăuntrul meu.
Odată ce aceste emoții există, încep să se lupte ca să se transforme în acțiune. Simt energia din mine care face eforturi pentru a mă împinge să acționez¹. Mă sperii și plec, rămân și încep să vorbesc despre una sau alta, decid să-mi povestesc sau nu emoțiile și să le ascund, să le disimulez sau orice altă acțiune.
Este momentul contactului, punctul-cheie.
Contactul este posibilitatea de a stabili o relație concretă cu stimulul exterior.
Contactul înseamnă: nu numai că am senzații, îmi dau seama, mă mobilizez și acționez, ci în plus trăiesc, îmi asum situația în care sunt implicat. Sunt în contact.
Și, după ce sunt în contact un timp, din motive de conservare, de sănătate, ca urmare a epuizării ciclului sau ca urmare a dispariției emoției, îmi iau rămas-bun și mă retrag.Mă îndepărtez pentru a rămâne cu mine însumi și pentru a începe din nou.
Să ne gândim la un exemplu clasic, cel al pictorului și al tabloului său.
Pictorul se opre ș te în fa ț a pânzei pe care nu a început să o picteze ș i are senza ț ia provocării pe care o implică
albul pânzei. Î ș i dă seama de vidul pe care îl are în fa ț ă ș i devine tot mai con ș tient că trebuie să facă ceva cu ce se află în fa ț a ochilor săi. Artistul asistă, s-ar putea spune fără să poată evita acest lucru, la iure ș ul emo ț iilor sale. Începe să simtă emo ț ii fa ț ă de această pânză albă ș i dorin ț a de a picta. Ș i atunci trece la ac ț iune, apucă o pensulă cu vopsea, se apropie de pânză ș i pictează pe ea, ceea ce reprezintă transpunerea în ac ț iune a unei emo ț ii pe care o sim ț ea.
După ce aplică două, trei tu ș e, pictorul se opre ș te, face câ ț iva pa ș i în spate ș i prive ș te.
Acesta este momentul pe care îl numim „înainte de retragere“.
Când se retrage ș i prive ș te, î ș i dă seama, percepe ceea ce vede acum ș i trăie ș te senza ț ia a ceea ce a transpus în tablou. La numai câteva secunde sau minute, î ș i dă seama cum este opera sa ș i simte încă o dată o mul ț ime de emo ț ii, are încă o dată con ș tiin ț a a ceea ce vede ș i decide încă o dată că trebuie să facă ceva. Încă o dată această
senza ț ie se transformă în ac ț iune. Artistul se apropie de pensulă ș i de paletă. Un timp pictează din nou, înainte de a face un pas înapoi, pentru a începe un nou ciclu.
Întreaga noastră viață este marcată de momente în care, de la distanță sau în izolare, descoperim senzații și ne mobilizăm emoțiile, care, așa cum am spus, constituie energie potențială în slujba a ceea ce urmează.
Atunci când reușesc să transform aceste emoții într-o acțiune coerentă, aceasta mă pune în contact cu lucrul respectiv. Îl trăiesc, acționez în el și, într-o mai mică sau mai mare măsură, îl modific.
Când situația s-a consumat sau se schimbă în urma intervenției mele (sau când sunt epuizat în urma experienței trăite), mă retrag încă o dată, dar nu în sensul de a pleca, ci de a începe din nou.
Această mică schemă, cum am spus, oarecum tehnică, este baza a ceea ce semnifică atitudinea bazată pe expe -
riență în fața vieții și o aduc în discuție pentru a lămuri faptul că procesul doliului nu este nici mai mult, nici mai puțin decât un caz particular al „contactului sau retragerii“ și că, de fapt, calea lacrimilor este calea de învățare a parcurgerii acestui ciclu, fără întreruperi, fără întârzieri, fără opriri și fără ocolișuri.
În gestionarea doliului, stimulul perceput în urma retragerii simple este pierderea. Uneori imediat, și în alte dăți nu tocmai, îmi dau seama ce se întâmplă, că am pierdut acel lucru pe care îl aveam sau pe care credeam că îl am. Îmi pare rău. În simțurile mele se articulează o mulțime de lucruri, încă nu emoțiile mele, ci simțurile mele. Și mai târziu, în fața acestor impresii negative sau dezagreabile, îmi dau seama pe deplin de ceea ce s-a întâmplat.
Într-adevăr, acum apar și mă invadează o mulțime de emoții diferite și uneori contradictorii care precedă, ca întotdeauna, mișcarea. Emoția este cea care pregătește corpul pentru acțiune. Emoția în sine este jumătatea procesului. Cealaltă jumătate este acțiunea. Astfel încât ceea ce fac imediat este să mă încarc cu energie, cu putere, cu voință. Transformarea acestor emoții în acțiuni îmi va permite să conștientizez cu adevărat absența a ceea ce nu mai este. Iar conștientizarea absenței, contactul cu temuta absență este ceea ce îmi va permite ulterior acceptarea unei noi realități, o înțelegere definitivă înaintea revenirii la mine însumi.
Mi-ar plăcea să-ți împărtășesc o poveste care a ajuns la mine acum câțiva ani, prin intermediul unor cititori, și pe care am dăruit-o la rândul meu, într-un moment important și plin de succes al vieții sale, dragului meu prieten Marcelo.
Martín trăise o mare parte a vie ț ii cu intensitate ș i bucurie.
Într-un fel, intui ț ia îl călăuzise atunci când inteligen ț a nu reu ș ea să îi arate calea cea mai bună.
Aproape tot timpul se sim ț ea împăcat ș i fericit; lini ș tea îi era umbrită însă, uneori, de acea senza ț ie de a depinde prea mult de el însu ș i.
Învă ț ase să aibă grijă de el ș i se iubea suficient pentru a încerca să ob ț ină tot ce e mai bun. Ș tia că face tot ce este posibil pentru ca nu cumva să le facă rău celorlal ț i, mai ales celor la care ț inea. Poate din acest motiv îl dureau atât de tare observa ț iile nedrepte, invidia celorlal ț i sau acuza ț iile de egoism pe care le primea prea des din partea străinilor ș i a cunoscu ț ilor.
Să fie suficientă căutarea propriei plăceri pentru a da sens vie ț ii?
Se putea defini drept un hedonist, care î ș i concentrează existen ț a asupra satisfac ț iei individuale?
