Apoi a apărut școala și, odată cu ea, învățătorii, domni șoara Angeloz, domnul Almejún, domnișoara Mariano și domnul Fernández, pe care i-am considerat la vremea respectivă indispensabili în viața mea. La școala República del Perú l-am cunoscut și pe primul meu prieten, dragul de „Pocho“ Valiente, de care, așa credeam în acel moment, nu m-aș fi putut despărți niciodată, niciodată.
Au urmat apoi prietenii mei din școala generală și, bineînțeles, Rosita…
Rosita, prima mea iubită, fără de care, bineînțeles, ȘTIAM că nu aș fi putut trăi.
Și apoi grupul de teatru, prietenii de biliard și universitatea, care întruchipa cariera, viitorul, profesia; mă gândeam că, în mod sigur, nu aș putea trăi fără cariera mea.
Până când, după alte câteva iubite, și ele indispensabile, am cunoscut-o pe Perla.
Am simțit imediat ceea ce credeam că nu mai simțisem niciodată până atunci: că nu puteam trăi fără ea.
Probabil din acest motiv am întemeiat o familie, fără de care nu aș fi putut trăi în nici un caz.
Și astfel, încet și în timp, am adunat idei, descoperind și alte lucruri indispensabile: spitalul, pacienții mei, învă -
țământul, câțiva prieteni, munca, siguranța economică, acoperișul propriu deasupra capului și, mai târziu, alte persoane, alte situații și alte fapte, fără de care nici eu și nici altcineva în locul meu nu ar putea trăi în mod rezonabil.
Până într-o zi…
Exact pe 23 noiembrie 1979.
Fără nici un motiv pentru care să fie aceasta, și nu altă zi.
Mi-am dat seama că nu puteam trăi fără mine.
Niciodată, niciodată nu îmi dădusem seama de asta.
Niciodată nu observasem cât de indispensabil eram pentru mine însumi.
Stupid, nu?
Am știut tot timpul fără cine nu puteam trăi și niciodată nu-mi dădusem seama, până la treizeci de ani, că, mai presus de orice, nu puteam trăi fără mine.
Oricum, a fost interesant să confirm în fiecare zi că mi-ar fi cu adevărat greu să trăiesc fără unele dintre aceste lucruri și persoane, dar asta nu schimba absolut deloc valoarea noii mele constatări.
Mi-ar fi imposibil să trăiesc fără mine.
Atunci am început să mă gândesc că unele dintre lucrurile pe care le-am realizat și unele dintre persoanele fără de care credeam că nu pot trăi poate într-o zi nu aveau să mai fie. Persoanele puteau hotărî să plece, nu neapărat să
moară, ci pur și simplu să nu mai existe în viața mea. Lucrurile se puteau schimba, și situațiile puteau să se transforme complet față de cum le știam. Și am început să înțeleg că trebuia să învăț să mă pregătesc pentru a putea trece prin aceste pierderi.
Bineînțeles că nu este același lucru dacă cineva pleacă sau dacă acel cineva moare. În mod sigur, nu este același lucru să te muți dintr-o casă mai rea într-o casă mai bună. Sigur că nu e la fel să schimbi o mașină făcută zob cu o mașină nouă.
Este evident că trăirea pierderii nu este aceeași în nici unul dintre aceste exemple, dar e bine să lămurim de la început că apare întotdeauna o durere când lăsăm în urmă ceva care exista, pentru a intra în alt loc în care nu există
altceva decât ceea ce este. Iar acest lucru care este nu e același ca până acum.
Și, repet, indiferent dacă acest proces este interior sau extern, implică ÎNTOTDEAUNA un proces de adaptare activă la ceea ce are nou lucrul diferit și la ceea ce are diferit lucrul nou, chiar dacă este mai bun.
Acest proces este cunoscut sub denumirea de „prelucrare a doliului“ și, după cum îi arată deja numele, este dureros.
Chiar așa evident cum pare, nu voi înceta niciodată să îi avertizez pe cei care încep acest drum: Doliul… doare.
Și nu poți face nimic ca să nu te doară.
Sigur, faptul că mă gândesc (sau îmi dau seama) că mă îndrept către ceva mai bun decât ceea ce am lăsat în urmă
este de multe ori un excelent premiu de consolare, o mică bucurie ce compensează durerea pe care o produce lucrul pierdut. Însă atenție:
Compensează, dar nu evită,
Atenuează, dar nu anulează,
Te stimulează să mergi înainte, dar nu elimină durerea.
Nu voi uita niciodată ziua în care am plecat din primul meu cabinet medical.
Era un mic apartament închiriat, într-o stare proastă, cu o singură cămăruță, întunecos, destul de urât. La vremea aceea îmi plăcea să glumesc spunând că nu mă ocupam de psihanaliza freudiană deoarece pacienții nu ar avea unde să se întindă în acest cabinet, ci ar trebui să stea pe scaun.
Într-o zi, când am început să am venituri mai mari, am decis să plec din acest apartament și să mă mut într-un cabinet mai mare, cu două camere, mai bine situat.
Pentru mine era un salt impresionant, un simbol al dezvoltării mele și un mod de a aprecia că totul începea să
meargă în profesia mea.
Fără îndoială, părăsirea acestui loc unde începusem să lucrez, abandonarea acestui prim cabinet de consultații pe care îl avusesem, m-a afectat foarte mult. Dacă nu ar fi fost fratele meu Cacho, care a venit să mă ajute să scot lucrurile, aș fi rămas pe scaun, așa cum eram când a venit el, privind pereții, privind tavanul, privind crăpăturile din baie, caloriferul electric… pentru că nici nu aș fi putut începe să pun lucrurile în cutii.
Și când a venit Cacho, îmi amintesc că mi-a spus:
