care începe atunci când are loc sau când îmi dau seama de o pierdere și se termină atunci când această pierdere a fost depășită.
Utilitatea lacrimilor
Nu se poate vorbi despre doliu și despre pierderi fără să cunoaștem ușoara stare de disconfort pe care sigur ne-o va produce discuția pe această temă. Mă justific gândindu-mă că este o stare care merită oarecum trăită, în sensul de a învăța unele lucruri sau a le repeta pe altele, pentru a sistematiza ceea ce, posibil, știm cu toții. Altfel spus, nu cred că vreunul dintre lucrurile pe care le scriu aici va fi străin sau misterios pentru cei care îl citesc. Într-un fel sau altul, toți am văzut, am trăit, am simțit sau am fost aproape de ceea ce simțeau ceilalți în legătură cu o durere. În diferite stiluri și cuvinte, aproape tot ce vei citi a fost scris, spus sau arătat înainte de acest moment.
Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat este că faptul de a te gândi, de exemplu, la moartea unei ființe dragi este una pentru cel care a trăit-o, și alta pentru cine numai vorbește despre asta. O veste proastă pentru cei care citesc aceste rânduri este în același timp o situație fericită pentru mine, pentru că în momentul în care scriu, eu nu am trecut prin moartea nici unei rude apropiate (părinții mei, la cele peste optzeci de primăveri, își duc bătrânețea cu o sănătate psihică și fizică de invidiat).
Oricât de mult am citit despre asta, oricât de mult i-aș fi văzut suferind pe alții, oricât de mult aș fi fost alături de alții, simt că este aproape insolent să scriu despre subiect fără să fi trecut prin aceasta, fără să mi se fi întâmplat personal, iar această lămurire este oarecum o scuză pentru a-mi da curajul să o fac. Știu că în acest punct, cel al doliului, experiența lucrului trăit și suferit ne învață într-adevăr mult mai mult, incredibil mai mult decât tot ce ar putea citi cineva.
Dar această carte nu vorbește numai despre moartea unor ființe dragi. Pe parcursul vieții, pierderile constituie un fenomen mult mai amplu și, ne place sau nu, universal. Suferim pierderi nu numai prin intermediul morții, ci și al abandonului, schimbându-ne, mergând mai departe. Pierderile noastre, așa cum am spus deja, includ și renunțările conști ente sau inconștiente la visurile noastre romantice, anularea speranțelor noastre irealizabile, a iluziilor de libertate, de putere și siguranță, cât și pierderea tinereții noastre, acea indi vidualitate ireverențioasă care se credea străină pentru totdeauna de riduri, invulnerabilă și nemuritoare.
Pierderi care, conform celor spuse de Judith Viorst, ne însoțesc de-a lungul întregii vieți, pierderi necesare, cum le numește ea, pierderi care apar atunci când ne confruntăm nu numai cu moartea unei persoane dragi, nu numai cu probleme materiale, nu numai cu anumite părți din noi care au dispărut, ci și atunci când trecem prin lucrurile inevitabile pe care autoarea ni le descrie ca fiind conștien tizări de neocolit…
Trebuie neapărat să acceptăm și este benefic să știm…
•că oricât de mult ne-ar iubi, mama noastră ne va părăsi, iar noi o vom părăsi pe ea;
•că părinții noștri nu ne vor iubi niciodată exclusiv pe noi;
•că lucrurile care ne dor nu pot fi îndreptate întotdeauna cu sărutări;
•că va trebui să acceptăm dragostea amestecată cu ura și binele amestecat cu răul;
•că tatăl tău (sau mama ta) nu se va căsători cu tine și nici nu vei reuși să fii așa cum spera familia ta să fii (mai mult, e posibil să nu fie de acord nici cu persoana pe care ai ales-o pentru a-i înlocui în inima ta);
•că unele dintre alegerile noastre sunt limitate de anatomia noastră;
•că există defecte și conflicte în toate relațiile umane;
•că dorințele persoanelor pe care le iubim nu coincid întotdeauna cu ale noastre, iar uneori nici măcar nu sunt compatibile cu ele;
•că nu contează cât de ingenioși și precauți suntem, uneori ne vine rândul să pierdem…;
•că, în această lume, avem o condiție implacabil trecătoare.
Și, cel mai greu de acceptat (cel puțin pentru mine), deși nu mai puțin cert deoarece e greu de acceptat:
•că suntem absolut incapabili să le oferim ființelor dragi protecția pe care am dori-o împotriva oricărui pericol, a oricăror dureri, împotriva frustrărilor, timpului pierdut, bătrâneții și morții.
Aceste pierderi fac parte din viața noastră, sunt constante universale și inevitabile. Și le numim pierderi necesare deoarece creștem prin intermediul lor.
Într-adevăr, suntem cine suntem datorită tuturor lucrurilor pe care le-am pierdut și modului în care ne-am comportat în fața acestor pierderi.
Bineînțeles că trasarea acestei hărți ne situează într-un climat diferit de cel pe care unii dintre voi l-au putut întâlni parcurgând calea autodependenței sau cea a întâlnirii. Acel climat era cel al descoperirii de sine, al descoperirii bucuriei, al posibilității de a fi ceea ce ești alături de alții. Dar discuția despre gestionarea doliului nu pare un subiect care să ne aducă bucurie, care să ne aducă veselie, pentru că are un punct sensibil care, așa cum am spus mai devreme, ne conectează la durere. Dar această cale, cea a lacrimilor, este cea care ne învață să acceptăm legătura vitală dintre pierdere și dobândire.
Această cale ne arată că trebuie să renunțăm la ceea ce nu mai este și că aceasta înseamnă maturizare.
Parcurgând-o, vom înțelege că pierderile tind să fie problematice și dureroase, dar că numai prin intermediul lor ne vom transforma în ființe umane pe deplin dezvoltate.
Am spus la început că obiectivul final al căii lacrimilor este gestionarea doliului în urma unei pierderi. Acest proces mai este numit și „elaborare“.
Elaborare
și
Doliu
↓
↓
„Elaborare“, care provine de la „labor“, travaliu
Doliu, care provine de la „dolor“, durere
Așa cum spune Sigmund Freud în Doliu și melancolie, gestionarea doliului este un travaliu… un TRAVALIU.
Travaliul de a accepta noua realitate.
Proces
de Acceptare
↓
↓
Care înseamnă timp și schimbare
