Astfel, conectându-ne cu durerea.
Pentru că astfel intrăm pe această potecă, cu această greutate, cu această povară.
Și, de asemenea, cu o credință inevitabilă, deși întotdeauna înșelătoare, cu presupusa conștiință a faptului că nu o vom suporta.
Deși pare incredibil, toți gândim, când începem acest drum, că este insuportabil.
Nu este vina noastră sau cel puțin nu este numai vina noastră…
Am fost pregătiți de către cei mai influenți dintre educatorii noștri pentru a crede că suntem practic incapabili să
suportăm durerea unei pierderi, că nimeni nu poate depăși moartea unei ființe dragi, că vom muri dacă persoana iubită ne părăsește și că nu vom putea suporta nici măcar o clipă suferința extremă a unei pierderi importante, pentru că tristețea este nefastă și distructivă…
Iar noi trăim astfel, lăsându-ne influențați de aceste gânduri.
Desigur, așa cum se întâmplă aproape întotdeauna, aceste „convingeri“ învățate și transmise prin educație sunt o companie periculoasă, și în majoritatea cazurilor acționează ca niște dușmani care ne lasă cu o suferință mult mai mare decât cea pe care se presupune că o evită. În cazul doliului, de exemplu, conducându-ne către destinația nesănătoasă care ne abate de la calea către eliberarea noastră definitivă de ceea ce nu mai există.
Există o poveste care se spune că e adevărată.
Se pare că s-a petrecut într-un loc din Africa.
Ș ase mineri lucrau într-un tunel foarte adânc ș i extrăgeau minereuri din măruntaiele pământului. Dintr-odată, un val de pământ s-a prăbu ș it peste ei ș i i-a izolat de exterior, astupând ie ș irea tunelului. În lini ș te, fiecare i-a privit pe ceilal ț i. Dintr-o privire, oamenii au evaluat situa ț ia. Cu experien ț a lor, ș i-au dat seama rapid că marea problemă va fi oxigenul. Dacă totul mergea bine, le rămâneau trei ore de aer, cel mult trei ore ș i jumătate.
Multă lume de afară avea să afle că erau bloca ț i acolo, dar o astfel de prăbu ș ire ar fi însemnat să foreze încă o dată mina pentru a ajunge să-i caute. Oare ar fi putut să o facă înainte ca aerul să se termine?
Minerii, oameni cu experien ț ă, au decis că trebuiau să economisească tot oxigenul posibil.
Au stabilit să se mi ș te cât mai pu ț in, au stins lămpa ș ele pe care le aveau la ei ș i s-au întins în lini ș te pe jos.
Amu ț i ț i de gravitatea situa ț iei ș i stând nemi ș ca ț i în în tune ric, le era greu să calculeze trecerea timpului. Din întâmplare, numai unul dintre ei avea ceas. Lui i se adresau toate întrebările: cât timp a trecut? Cât mai e? Ș i acum?
Timpul se târa, câteva minute păreau o oră, ș i disperarea provocată de fiecare răspuns mărea ș i mai mult tensiunea. Ș eful minerilor ș i-a dat seama că, dacă o ț ineau a ș a, anxietatea avea să-i facă să respire mai repede, iar asta îi putea omorî. Astfel că i-a ordonat celui care avea ceas să controleze numai el trecerea timpului. Nimeni să nu mai pună întrebări. El avea să-i anun ț e o dată la jumătate de oră.
Respectând ordinul, minerul cu pricina se tot uita la ceas. Ș i când a trecut prima jumătate de oră, a spus: „a trecut jumătate de oră“. S-a auzit un murmur printre ei, iar teama se sim ț ea în aer.
Cel cu ceasul ș i-a dat seama că, pe măsură ce trece timpul, avea să fie din ce în ce mai groaznic să le comunice că
minutul final se apropie. Fără să se consulte cu nimeni, a decis că ceilal ț i nu merită să moară suferind. A ș a că, data următoare când i-a mai anun ț at că trecuse o jumătate de oră, în realitate trecuseră 45 de minute.
Nu aveau cum să observe diferen ț a, a ș a că nimeni nu ș i-a pus nici un fel de întrebări.
Sus ț inut de succesul în ș elătoriei, a făcut al treilea anun ț după aproape o oră. Spuse „a mai trecut jumătate de oră…“ iar cei cinci au crezut că stătuseră bloca ț i în subteran o oră ș i jumătate, ș i to ț i s-au gândit cât de greu trece timpul.
A ș a a continuat cel cu ceasul, la fiecare oră completă informându-i că trecuse jumătate de oră.
Cei din echipajul de salvare ș tiau în ce încăpere erau bloca ț i ș i că avea să fie dificil să reu ș ească să ajungă mai devreme de patru ore.
Au ajuns după patru ore ș i jumătate. Cel mai probabil aveau să-i găsească pe cei ș ase mineri mor ț i.
I-au găsit vii pe cinci dintre ei.
Numai unul murise asfixiat… cel care avea ceasul.
Aceasta este forța convingerilor din viața noastră.
Iată ce pot ajunge să facă din noi condiționările care ne-au fost induse.
De fiecare dată când nutrim certitudinea că se va întâmpla ceva iremediabil sinistru, neștiind cum (sau știind), vom avea grijă să producem, să căutăm, să grăbim sau cel puțin să nu împiedicăm (chiar și doar un pic) să ni se întâmple acel lucru groaznic și prevăzut.
În același timp (ca în poveste), mecanismul funcțio nează și invers: Atunci când credem și avem convingerea că, într-un fel sau în altul, putem merge înainte, posibilitățile noastre de a avansa se multiplică.
Bineînțeles, dacă echipa de salvare ar fi întârziat douăsprezece ore, minerii nu s-ar fi putut salva doar prin puterea gândului. Nu spun că atitudinea pozitivă în sine e capabilă să schimbe destinul sau să evite tragediile. Spun doar că
acele convingeri distructive influențează fără îndoială modul în care fiecare dintre noi face față dificultăților.
Povestea minerilor ar trebui să ne facă să ne gândim la aceste influențe. Iar acesta este primul lucru pe care trebuie să-l învățăm. Este obligatoriu să începem de aici, pentru că unul dintre cele mai influente și mai false mituri culturale pe care ni le însușim în contextul educației noastre este exact acela că nu suntem pregătiți pentru durere și nici pentru pierdere.
Repetăm aproape fără să ne gândim:
„Nu a ș putea trăi dacă a ș pierde acel lucru.“
„Nu a ș putea suporta să nu am asta.“
„Nu a ș putea suporta să nu ob ț in cutare lucru.“
Când vorbesc despre mecanismele care generează dependență, spun că atunci când aveam doar câteva ore sau zile, era clar (deși eu încă nu știam) că nu puteam supraviețui fără mama sau cel puțin fără cineva care să-mi ofere îngrijirile materne necesare. Mama era atunci pur și simplu indispensabilă pentru existența mea, dat fiind că nu puteam trăi fără ea. După ce am împlinit trei luni, bineînțeles că am devenit și mai conștient de această necesitate, dar l-am descoperit și pe tata, și am început să-mi dau seama că, într-adevăr, nu puteam trăi fără ei. După un timp, deja nu mai era vorba despre tata și mama, ci despre familia MEA, sursa de unde „izvora“ tot ceea ce îmi era necesar: dragostea, compania, jocul, protecția, cadourile, aprecierea, sfatul…
Familia mea includea multă lume: îi includea pe fratele meu, câțiva unchi și pe unii dintre bunicii mei. Îi iubeam din suflet și simțeam, îmi amintesc bine acest lucru, că nu puteam trăi fără familia mea.
