Nu te speria.
Oricine poate, și tu la fel, să stea o oră fără să facă nimic.
Nici să citești, nici să asculți muzică, nici să vezi un film.
Nimic.
Absolut nimic.
În primele 15 minute, te vei simți oarecum derutat. După aceea, vor apărea iritarea și neliniștea; îți va veni să renunți la acest exercițiu. Dacă
perseverezi, poate vor ieși la suprafață, din interiorul tău, tristețe, disconfort și alte lucruri mai neplăcute, mai ales sentimentul de vină
deoarece stai „și pierzi timpul (când ai atâtea de făcut)“…
Dacă nu fugi și stai în continuare acolo fără să te judeci, va veni imediat momentul în care neliniștea va dispărea și, de jos, va apărea seninătatea.
Seninătatea celor care nu se tem de ce ar putea întâlni afară, deoarece nu se sperie de ce văd înăuntru, a acelora care învață să trăiască ierarhizând ceea ce sunt, și nu ceea ce au.
O seninătate pe care mulți o numesc a fi fericit.
Poate ți se întâmplă că, după ce ai făcut de multe ori acest exercițiu, să
începi să petreci mai mult timp nemișcat sau în tăcere. Bineînţeles, atunci când te afli în pace cu ce este în afară și cu ce este în interior, devine inutil să umpli realitatea cu acțiuni sau cuvinte în exces.
Relația cu timpul
Timpul este prea lent pentru cei care a ș teaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng ș i prea scurt pentru cei care
sărbătoresc. Dar, pentru cei care iubesc… pentru cei care iubesc, timpul este o eternitate.
William Shakespeare
Acum câțiva ani, Carl Honoré, un ziarist născut în Canada, dar care trăiește și lucrează la Londra, a publicat o carte modestă, care a făcut rapid înconjurul lumii (ceea ce pare cel puțin o curiozitate, ținând cont de titlul cărții: Elogiu lentorii).
Spunea Carl Honoré în primul capitol al cărții menționate:
„Care este primul lucru pe care îl faci când te trezești dimi neața? Deschizi ferestrele? Te întorci pe partea cealaltă ca să iei perna în brațe? Sari din pat ca să faci zece genuflexiuni și un duș? Nu, primul lucru pe care îl faci este să te uiți la ceas.“
Când am citit prima dată paragraful cu pricina, o sen zație de neliniște mi-a trecut pe șira spinării… „Acest domn m-o fi spionat?“
Ca terapeut, am învățat că relația personală pe care o stabilește fiecare cu timpul este în mare măsură un indicator al sănătăţii și al capacităţii de a te bucura de viață.
Toți am simțit uneori nevoia de a ne opri, de a opri ceasul, ca și cum astfel s-ar opri timpul, pentru a ne bucura fără grabă de compania cuiva, de o situație sau de o înserare minunată.
Când nu reușim, simțim pe bună dreptate că pierdem plăcerea de a privi și a savura aceste lucruri mărunte și, totodată, posibilitatea de a ne bucura plenar de viață, pentru că numai în aceste lucruri, pe care în graba noastră
nu le vedem, se află o mare parte a adevăratului sens al lucrurilor.
Te întrebi cum ai putea face tot ce ai de făcut dacă nu alergi; cum să nu înnebunești încercând acest lucru. Serviciul și casa, lectura, prietenii, familia, birocraţia… Suntem prinși în această provocare imposibilă.
Ușa de acces în această închisoare alienantă nu trece prin numeroasele lucruri pe care o persoană trebuie să le facă într-o zi, ci prin incapacitatea de a-și lăsa timp pentru a le duce la capăt.
Senzaţia subiectivă de a nu putea administra congruent și cu abilitate cele 60 de minute dintr-o oră oarecare, obiceiul de a trăi angoasat cele 24 de ore proiectate ale următoarei zile, faptul de a privi cu disperare apropierea zilei noastre de naștere constituie trăsături alarmante ale unui grad, mai mare sau mai mic, de patologie, simbolizând astfel una dintre trăsăturile individului nevrotic: faptul de a se simți prizonier, sclav sau victimă a „tiraniei inexorabile“ a trecerii timpului.
Acum vreo 20 de ani, am scris o poveste pentru un pacient care mă consulta pentru că se simțea un sclav alienat al obligațiilor sale. Povestea intitulată
Rebelión [Revoltă], a apărut prima dată în cartea mea Cuentos para pensar
[Povești pentru a gândi].
Ș i, dintr-odată, a sunat soneria.
– E ș ti acolo? am auzit. A sosit ora!
– Acum plec, am răspuns automat.
– E târziu deja. Deschide u ș a.
Era sătul.
S-a gândit să apuce ciocanul ș i să-l facă…
Cu pu ț in noroc putea, dintr-o singură lovitură, să termine cu acest chin fără sfâr ș it.
Ar fi minunat…
Fără controale…
