Fără urgen ț e…
Fără închisoare!!!
Mai devreme sau mai târziu, to ț i aveau să afle ce am făcut…
Mai devreme sau mai târziu, cineva se va decide să mă imite…
Ș i apoi… poate altul…
ș i altul…
ș i mul ț i al ț ii vor prinde curaj.
O reac ț ie în lan ț , care să ne permită să terminăm pentru totdeauna cu opresiunea.
Să ne desprindem definitiv.
Să punem capăt dictaturii, sub toate formele ei…
Dintr-odată, mi-am dat seama că visul meu era imposibil.
Sclavia noastră pare să fie, în acela ș i timp, singura noastră posibilitate…
Noi ne-am creat propriii temniceri,
ș i acum, fără ei, societatea nu ar mai exista.
Trebuie să recunoa ș tem…
Nu am mai ș ti să trăim fără ceasuri!!!
Povestea nu este o condamnare, ci e un avertisment: o rela ție proastă cu acest prieten-dușman… ne îmbolnăvește.
Ne lipsește timpul
La început, când ne dăm seama că suntem „depășiţi“ de suma lucrurilor pe care trebuie să le rezolvăm în fiecare zi, ne convingem că această situație este trecătoare și că este vorba doar de a „rezolva câteva lucruri, pentru a economisi timp“ (deși, evident, este foarte dificil să fii rapid și eficient, atunci când te lasă memoria sau când este afectată capacitatea de concentrare, tocmai pentru că te copleșește faptul că nu ai timp de nimic).
O nouă patologie (pe care unii colegi deja au căzut de acord să o numească
„boala timpului“) umple pagini și pagini de informații și studii, atât în mediul medical, cât și în cel al muncii sociale cu persoane și grupuri.
Această boală este mult mai gravă decât o simplă situație de stres și, în cazuri extreme, poate duce chiar la moarte.
Ca un exemplu crud, merită menționată situația Japoniei, leagănul filosofiei zen și spațiul în care se presupune că frumosul și simplitatea nu numai că
sunt expresia celei mai pure arte minimaliste, ci mai ales un mod de a privi viața.
Se dovedește că societatea niponă superexigentă de azi a sublimat spiritul de a trăi în hiperactivitate până în punctul în care, conform rapoartelor prezentate la OMS, în ultimii cinci ani, peste o mie de persoane au murit în Japonia cu diag nosticul de karoshi: un nou termen al dicționarului japonez, care s-ar putea traduce prin „moarte din exces de muncă“.
Fără a ajunge atât de departe, majoritatea populației urbane din Occident nu reușește să evite ca urgențele și cerințele de rapiditate și eficiență ale muncii să invadeze și să condiționeze timpul și calitatea nu a întâlnirilor de
serviciu, ci mai ales ale celor cu rudele și prietenii. Prea mulți tineri și cei nu atât de tineri din Occident au dezvoltat, fără să fie nevoie să călătorească
în Orient, un fel de dependență de adrenalină, care îi face să trăiască fiecare zi „la limită“, atât la serviciu, cât și în practicarea unor sporturi și chiar în timpul rezervat distracției sau plăcerii.
Cu ajutorul tehnologiei, internetului, telefoanelor mobile, chatului, faxului și al mesajelor SMS, combinația de lipsă de răbdare și lipsă de ascultare a ajuns să limiteze comunicarea la dialoguri monosilabice și conversații efemere sau superficiale, cu o finalitate întotdeauna unică, explicită și, în general, autoreferențială.
Cel mai grav, în orice caz, este că acest model de relație ocupă de fiecare dată mai mult spațiu în viața tuturor. Micile momente de extaz care se obțin ca recompensă a dependenței de adrenalină generează mereu în jurul nostru (cum se întâmplă cu orice dependent) un cerc vicios, foarte greu de distrus.
Să ne grăbim încet
Mulți dintre noi au pierdut din vedere că, uneori, este necesar să ne acordăm puțin timp în plus…, să trăim mai pe îndelete…, să ne implicăm în ce facem și să ne centrăm asupra acestui lucru, indiferent care ar fi acesta, fără să permitem să fim distrași în acel moment de ceea ce mai avem de făcut de pe listă.
În orice caz, dacă „ceea ce mai avem de făcut de pe listă“ este mai important (sau mai urgent), ar trebui să abandonăm complet tot ce facem și să ne ocupăm de lucrul respectiv chiar în acel moment – în felul acesta ne vom putea dedica apoi toată atenția lucrurilor pe care le-am lăsat neterminate.
Acum câteva luni, oarecum în cadrul cercetării pe care avea să se bazeze această carte și, în mare măsură, din dorința de a mă afla din nou în
magicul Ierusalim, am ajuns în anticul oraș fortificat care găzduiește, în puțin mai mult de două sute de metri pătrați, trei dintre cele mai importante locuri ale marilor religii născute în Orientul Mijlociu: iudaismul, creștinismul și islamismul.
Acolo, la doar câțiva metri de cei care se roagă cu fervoare la Zidul Plângerii (ce a mai rămas din gloriosul Templu din Ierusalim), se află, într-o parte, urcând o scară rustică, moscheea Al-Aqsa, construită în jurul stâncii de pe care Mahomed, marele profet, a urcat la cer; în partea cealaltă, mergând câteva minute pe străduțe, se află Sfântul Mormânt, unde a fost înmormântat Iisus, după ce a murit răstignit pe cruce, și locul în care a înviat.
Și amintesc acum acest loc nu pentru mistica acestei sincronizări religioase (nu poate fi doar o coincidență), ci și pentru alt episod, mai simplu și aparent lipsit de importanţă, care mi s-a întâmplat în alt loc, și acesta magic în felul său, al orașului vechi: piața din Ierusalim. Shug este o piață
stradală, care înconjoară și încadrează toate aceste locuri sacre. Un fel de amestec de bazar, târg de vechituri și talcioc, unde se poate găsi aproape orice, la aproape orice preț.
În acele părţi, forma de comerț este târguiala. Ar fi aproape o ofensă să
cumperi ceva fără să te tocmești mult timp pentru suma care ți se cere. Asta făceam eu, împreună cu câțiva prieteni, tocmindu-ne pentru prețul unui cupon de ţesătură brodată, pe care voia să îl cumpere o prietenă spaniolă ca să-și facă o fustă. Negociam la sânge foarte amuzați, vânzătorul și cu mine, prețul final al ţesăturii. Timp de aproape jumătate de oră, reușisem, în engleza lui rudimentară și în mai mult decât rudimentarele mele cunoștinţe de arabă și ebraică (învățate după ureche în copilărie ascultându-i pe bunici), să coborâm prețul de la 1 800 de shekeli la 300. Eu ridicasem oferta inițială de la 100 de shekeli la 150 și mă mențineam ferm la această
