sumă. Dintr-odată, un tânăr arab a intrat în local aducând o tavă cu cafea.
Vânzătorul, fără a spune un cuvânt, s-a întors, lăsându-ne pe toți patru în mijlocul magazinului, s-a așezat lângă tejghea și, foarte senin, a început să-și bea cu înghițituri mici cafeaua. Noi, occidentali fiind, nu înțelegeam
nimic. După câteva minute, m-am apropiat să-l întreb pe vânzător dacă mai avea de gând să se ocupe de noi.
Acesta, acum într-o engleză de invidiat, mi-a spus:
– Ascultă, prietene, acum îmi beau cafeaua, și asta înseamnă că nu vând, ci îmi beau cafeaua… În orice caz, mi-ar plăcea să vă invit la cafea, dacă
doriți…
Bineînțeles, am acceptat și, nu după multă vreme, toți cinci stăteam la cafea.
După ce am terminat de băut (excepțională cafea, de altfel), el s-a ridicat și mi-a spus:
– 250 de shekeli… și este ultimul preț.
Noi, la Madrid, Buenos Aires sau în Ciudad de México, în mod sigur am fi încercat să finalizăm vânzarea cât mai repede, am fi ajuns să îl furăm pe client și, pe deasupra, am fi băut cafeaua rece.
Viața mi-a confirmat ceea ce m-a învățat atunci acel vânzător din piață și mi-am dat seama că aproape întotdeauna reușesc să fac mai multe lucruri când nu intenționez să le fac în grabă.
În plan personal, îmi propun să merg mai încet și îmi dau seama, de două
ori surprins, că numai dacă nu alerg mă pot bucura de ceea ce fac și, mai mult (sau poate tocmai din acest motiv), rezultatul este întotdeauna, subiectiv și obiectiv, mult mai bun.
Îl amintesc acum pe cel care la un moment dat a fost pacientul meu, și astăzi este bunul meu prieten Emilio, un muzician talentat și un mare virtuoz. De zeci de ori, la ședințe, am ascultat cum Emilio se plângea sincer de cât de greu îi era să se bucure de lucrurile frumoase pe care le avea în viață: doi copii minunați, o soție adorabilă, o carieră strălucitoare, multă
recunoaștere și numeroase posibi lități care i se deschideau în viitor.
Spunea că își parcurgea viața ca și cum ar fi pe o bicicletă de curse, trecând cu toată viteza pe lângă fiecare lucru, ca și cum ar fi trebuit să ajungă
înaintea altora într-un anumit loc. Imaginea era foarte explicită și ne-a fost de ajutor să lucrăm cu ea, ședință după ședință.
Într-o seară, amândoi am fost surprinși să ne dăm seama că, spre deosebire de bicicletele de croazieră, cele de curse nu au „cric“ și se pot menține „în echilibru“ numai în viteză. Era evident că Emilio își trăia viața crezând că
avea să se dezechilibreze dacă se hotăra să se oprească.
Este imposibil să te bucuri de lucruri trecând în viteză pe lângă ele, și uneori nu e suficient să micșorezi viteza. În aceste cazuri, pentru a te bucura de peisaj e necesar să te oprești, chiar cu riscul de a pierde startul, chiar cu riscul de a-ți pierde echilibrul și, cel mai important, chiar cu riscul de a pierde cursa.
La următoarea ședinţă i-am adus lui Emilio, în semn de recunoștință pentru lucrurile învăţate împreună, următoarea poveste scurtă: Un căruţa ș se întâlne ș te cu un văcar, care merge călare pe câmp fără
grabă, în mijlocul unei ploi toren ț iale.
Căru ț a ș ul îi strigă din căruţă:
– De ce nu grăbe ș ti pasul? Nu te deranjează că te uzi?
– Nu cine ș tie ce, spune văcarul. Dar, în afară de asta, am în fa ț ă două zile de mers în câmp deschis. De ce să-mi chinui calul făcându-l să alerge, dacă
ș i mai încolo plouă?
Uneori s-ar putea să fie important să accelerăm pasul, mai ales când încercăm să terminăm ceva și să scăpăm de grijă. Cu toate acestea, chiar și
în aceste cazuri, poate fi mai eficient să te grăbești încet. Oricine știe că nu ajungi neapărat mai repede la destinație dacă faci lucrurile mai rapid.
Nemții au, de peste două decenii, cea mai scurtă zi de muncă din Europa, măsurată în ore zilnice de lucru, și totuși susțin că au o productivitate egală
sau mai bună decât cea a țărilor „mai muncitoare“.
Dacă am putea să ne acordăm ceva timp, dacă am fi capabili să oprim „fuga noastră continuă“, dacă am lua distanță, pentru a percepe totul cu o mai mare claritate… poate, spun doar poate, chiar am putea fi capabili să găsim și în această situație neplăcută ceva care ne folosește, ceva care ne bucură, ceva a cărui învăţare ne face plăcere.
Graba de a ajunge și nebunia celor 12 secunde Suntem prin ș i în cultura grabei ș i a lipsei de răbdare. Trăim într-o stare constantă de hiperstimulare ș i hiperactivitate care ne privează de capacitatea de a sim ț i plăcere ș i ne fură posibilitatea de a ne bucura de via ț ă.
Carl Honoré
Nerăbdarea înseamnă multe lucruri și este și o problemă culturală. Un viciu nefast și învățat (la fel ca rușinea, vina și majoritatea fricilor noastre).
În cultura noastră de părinți nesiguri și dominați de sentimentul vinovăției, este o regulă „să ne creștem prost“ copiii, dându-le rapid („mult prea repede“, după cum ne reproșa mama), tot ceea ce cer, fără să ajungă măcar să plângă din cauza frustrării de a nu avea acel lucru. Este mai mult decât
probabil că asemenea atitudini nici măcar nu le permit tinerilor noștri să
descopere relația dintre muncă, așteptare și rezultatul final.
Ușurința cu care ajungem la informații, dispunem de apă doar dând drumul la robinet sau cumpărăm mere la doi pași de casă ne-a făcut să pierdem din vedere valoarea sau sensul „recompensei“.
Obiceiurile noastre legate de confort și fobia învățată față de frustrare au ajuns să ne convingă că „a avea totul și repede“ este logic și natural.
Relația noastră cosmopolită cu internetul este o mare lupă care ne ajută să
