SĂ VEZI CUM O IAU LA FUGĂ!
Până să ridice capul, ea a dispărut. Cine o fi tipărit așa ceva? O chestie periculoasă, rodul unei minți demente. Întorcându-se în birou, a împăturit fluturașul și l-a pus la păstrare. Nici el nu știa de ce.
Cucoana albă așezată lângă el îl citi peste umărul lui. Se încruntă. De-aia n-
ar trebui să citești orice peste umărul oamenilor. Băgă hârtia la loc în portofel. Nu strică s-o păstreze. Ca pe un talisman sau ca pe-un imn al pungașilor, ținut la îndemână, spre consultare.
Înapoi la treabă: Freddie stătea ascuns în Brooklyn, Pepper avea grijă de magazin, în caz de musafiri nepoftiți. Venea la rând Moskowitz. O fi având destul mălai în seiful Hermann Bros, sau va avea de așteptat câteva zile? La telefon păstrase misterul; acest lucru, plus faptul că întâlnirea urma să aibă
loc, în chip cu totul neobișnuit, după-amiază, l-o fi pus în gardă pe bijutier, cum că-i vorba de-o treabă serioasă.
Spre centru nu exista nici un semn că New York City s-ar fi aflat sub asediu în săptămâna dinainte. Orașul negru și orașul alb: se suprapun, nu știu unul de celălalt, sunt separate și legate între ele prin șine.
La Moskowitz’s era oarece aglomerație – Carney trecu pe lângă patru clienți până să urce la etaj. Ari, nepotul care stătuse lângă Carney în timpul lecțiilor, îl salută dând din cap și se depărtă scuzându-se de tânărul cuplu care căsca gura la colierele cu diamante. Mai era și un bărbat lângă
exponatele Ventura, îi cumpăra ceva amantei sale. Într-una din lecțiile lui mai dense, Moskowitz disecase diferențele de postură ale clientului care cumpără ceva pentru soție sau amantă și cum trebuie ajustat prețul de vânzare în aceste situații. Ari bătu la ușă, băgă capul înăuntru, iar apoi îi făcu semn lui Carney să intre.
Moskowitz ședea la fereastră cuprinzând cu privirea forfota maniacală de pe 47th Street. Două ventilatoare erau orientate spre scaunul lui ergonomie, se roteau la stânga și la dreapta împrăștiind jeturi de aer fierbinte. Bijutierul își coborî jaluzelele și îl salută pe Carney cu reținerea lui dintotdeauna.
— De data asta-i ceva foarte scump, spuse Carney.
— Mi-am închipuit eu, zise Moskowitz. Asociații tăi de la periferie au ambiții tot mai mari?
Lui Carney nu-i plăcu acest ton. Deschise servieta și puse colierul Van Wyck pe sugativa de pe biroul lui Moskowitz, lângă scrumiera plină ochi.
Bijutierul se trase înapoi.
— Ascunde-l, îl sfătui Moskowitz.
— Poftim?
— Trebuia să-l văd, dar nu vreau să mă uit la el. Știi de ce.
Carney băgă colierul în servietă.
— Frige rău de tot, îl avertiză Moskowitz. Lumea întreabă de el. Pesemne că știi și tu asta. N-aș putea face cinci pași cu el.
— Te-au vizitat?
— Oricine l-ar putea plasa știe că n-are voie să se-atingă de el. Aruncă-l în East River și nu privi înapoi. Ți-aș sugera să-l înapoiezi și să-ți ceri iertare,
dar știu că n-o să se-ntâmple așa.
S-ar zice că situația nu-i deloc roz.
— Gata? întrebă Carney.
— Ar fi mai bine să nu mai vii aici.
Ari îi făcu, la plecare, cu mâna lui Carney. Carney nu-l observă.
Afară se făcuse și mai cald. Carney își șterse gâtul cu batista în mijlocul șuvoiului de trecători. Poți să ai în cap tot felul de tâmpenii, dar lumea va trece pe lângă tine ca pe lângă o persoană normală. Moskowitz. L-au amenințat. O fi sesizat careva legătura dintre ei, sau l-au călcat fiindcă-i un misit de categoria grea?
Ajuns la colțul lui Seventh Avenue, se auzi strigat pe nume. Intonația era cea a unui funcționar imperturbabil, angajat, dar prea extenuat ca să fie altfel decât indiferent.
— O clipă, domnule Carney.
Bărbatul era înalt și suplu, cu trăsături ascuțite – lui Carney îi veniră în minte statuile din muzee, cioplite în piatră albă, rece. Hermes, zeul vitezei.
Sau Mercur? May adusese de la bibliotecă o carte despre zeii romani. Despre tipul ăsta ai fi zis că se relaxează acasă le el cu un potir în mână și o cunună
de lauri pe cap.
Dădu mâna cu Carney de parcă ar fi făcut afaceri împreună de ani de zile.
— Mă numesc Bench – Ed Bench. De la firma de avocatură Newman, Shears & Whipple.
Îi dădu lui Carney cartea de vizită. Carton gros, font respectabil. Carney îi spuse că nu înțelege despre ce-i vorba.
— Reprezint familia Van Wyck, zise Bench dându-și capul pe spate. Sunt însoțit de domnul Lloyd.
Îl prezentă pe domnul Lloyd, arzoiul, cu gâtul și capul ca o coloană solidă
pe pieptul lui ca un butoi, își ținea mâna dreaptă în buzunarul sacoului, cu un revolver ațintit asupra lui Carney. Afișa un zâmbet căznit, prostesc, ca să
pozeze într-un turist dat pe spate de Marele Oraș.
— Să mergem, domnule Carney, spuse Ed Bench.
