Carney întoarse capul înapoi, spre domnul Lloyd, care ținea pasul cu ei, cu pistolul în același unghi, cu același zâmbet tâmp. Simțea că inima-i bate să-i sară din piept, iar zgomotul străzii – claxoanele, rateurile, înjurăturile – se dublează de parcă ar da mai tare volumul unui radio.
— Ce mai face vărul tău, Carney? îl întrebă Bench.
— Nu l-am văzut.
— Nu s-ar zice. Am auzit că sunteți ca frații. Faceți orice unul pentru celălalt. Te rog, pot să iau asta?
Domnul Lloyd tuși, să-i sublinieze doleanța.
Carney îi înmână servieta. Ed Bench se uită scurt, să-i verifice conținutul.
— Restul? întrebă el.
— Asta-i tot. Dacă cineva susține altceva, se înșeală.
— Celelalte articole. Mă refer la celelalte articole.
Lumina roșie a semaforului de la intersecția 49th Street cu Seventh Avenue îi ținu pe loc. Carney încercă să priceapă ce se-ntâmplă. L-or fi urmărit încă
de la periferie? Or fi călătorit în picioare, lângă el, în timp ce el visa la mânăriile lui? Pe avocatul ăsta al familiei Van Wyck – care, își închipuia, se ocupă de rufele lor murdare – mai mult îl interesau celelalte lucruri șparlite de Linus din seiful familiei. Ditamai smaraldul ăla îi distrăsese atenția lui Carney și nu apucase să se uite cu atenție la hârtii.
— Nu le am.
— Carney, mârâi Ed Bench.
Domnul Lloyd îl împunse cu țeava pistolului în spinare. Ed Bench îi făcu semn și domnul Lloyd se trase înapoi. Avocatul îi conduse spre colțul opus al intersecției.
— Acum o sută de ani, spuse el, aici era o pășune, pe toată întinderea asta.
În mijlocul orașului. În Times Square. Apoi, cuiva i-a venit o idee și s-a apucat să construiască, a cumpărat și mai mult pământ și a continuat să
construiască. Unele treburi merg șnur. Altele nu. Familia Van Wyck n-a construit aici, pe Seventh Avenue. A construit acolo, zise el, arătând cu degetul spre Sixth Avenue. Chestia aia de pe colțul estic. Aici a fost o pășune, dar acolo o mlaștină. Uită-te la ea acum. Nu trebuie să fii primul. E bine și dacă ești al doilea. Dacă intuiești ce-o să meargă șnur, e bine să fii al doilea.
Carney trase cu coada ochiului la un polițist aflat în patrulare pe trotuarul de vizavi, tocmai își sorbea Coca-Cola cu paiul, cu o seninătate bovină. O
clipă îi trecu prin minte o idee ridicolă, ce-ar fi dacă un negru ar apela la un polițist să se plângă că-i amenințat de către doi albi.
Ed Bench observă că polițistul se încruntă compătimitor văzând mutra chinuită a lui Carney.
— Ești isteț, domnule Carney. Întreprinzător. Mă întreb dacă ți-ai dat seama că speculația ta de-acum n-o să meargă șnur. Avocatul își dezveli dinții: Te-ai gândit ce-o să se întâmple? Cu tine? Cu familia ta?
Moskowitz avertizase clanul Van Wyck și-l dăduse prin șperlă. Îi fac o vizită la magazin, îi bagă frica-n oase și-i spun să dea pe goarnă dacă apare colierul. Fiindcă cel ce are smaraldul are și servieta, cu restul articolelor.
Mai demult, când l-au priponit pe Buxbaum, pe Carney și Moskowitz i-au trecut toate apele, nu știau dacă o să guițe sau nu. Cât o fi fost Buxbaum de mămăligă, și-a tras fermoarul. Era la mititica, la Dannemora, își executa porția. Moskowitz, bătrânul gentleman, profesorul, a fost cel care l-a
bingănit până la urmă.
Futu-i.
— Hei, îl repezi Ed Bench.
La Divinity Theatre, pe Broadway, se juca Johnny Dandy, cu Blake Headley și Patricia De Hammond în rolurile principale, de la Ziua Eroilor încoace.
Criticii le-o trăseseră în freză și totuși… Dialogul și acțiunea erau atât de estompate de eufemisme, atât de obscure ca sens și intenție, ba monotone, ba obositoare, încât nimeni nu putea stabili despre ce-i vorba în piesă, în caz că ar fi înțeles-o, că de plăcut nu putea fi vorba. Era tragedie, sau farsă? O
oglindire atât de fidelă a realității se dovedea irezistibilă. În fiecare seară, pantomima vieții moderne se desfășura cu casa închisă în fața spectatorilor.
Spectacolele cu Dandy s-au sistat când Blake Headley a făcut hernie de disc; rostirea inertă a replicilor de către dublura sa a distrus vraja inițială. Piesa n-a mai fost montată niciodată, cu excepția unei tentative avangardiste la Buenos Aires, curmată în timpul primului antract (în urma unei incendieri premeditate). Autorul ei s-a mutat la Los Angeles, a devenit faimos ca scenarist de westernuri TV. În fiecare după-amiază, primul spectacol se termina la ora 3:42 p.m., când se revărsau pe 49th Street cea deja congestionată sute de experți într-ale teatrului năuciți de cele văzute.
Trenul South Ferry 306, care acoperă douăzeci de kilometri din linia de metrou dintre South Ferry și intersecția Van Cortland cu 242nd Street, urma să intre în stația de pe 50th Street la ora 3:36 p.m., dar a avut întârziere după
ce un semnalizator a raportat că printre șinele din Herald Square se târăște o siluetă. Investigațiile ulterioare au demonstrat că respectiva siluetă era un raton hăbăuc. Se mai întâmpla uneori să se rătăcească. Trenul intră
scrâșnind în stația din 50th Street la ora 3:45 p.m., cu o întârziere de nouă
minute. Ieșirea dinspre 49th Street era convenabilă și populară. Vagonul de metrou strânge laolaltă specimenele, stația le eliberează din captivitate.
Bărbații și femeile coboară din vagoane, trec de turnichete și urcă scările, să
alimenteze fluxul înnebunitor al Broadwayului.
Profitând de puhoiul de omenire, Carney o rupse la fugă. Alerga de-ai fi zis că Freddie tocmai a șutit o carte cu benzi desenate de pe rafturile de la Mason’s și însuși Moș Mason îi urmărește pe Lenox Avenue cu o macetă în mână, alerga de parcă el și văru-său ar fi aruncat un pumn de petarde în pubelele de aluminiu de pe West 129th Street, de la nr. 34, de-a bubuit toată
strada. Alerga ca un țânc convins că toți oamenii mari de pe lume, cu întreaga lor putere de oameni mari, o să-l bată să-i sară fulgii. Trecu printre mașini și oameni. Dansa, țâșnea, trecea glonț prin mulțime, făcea slalom printre comercianți amărâți și matroane șchioape, șerpuia printre meltenii molâi și sofisticații cu mersul vioi, ca și cum ar fi fost o peliculă de celuloid
ce se strecoară pe rolele unui proiector gigantic, cu secvențe pierdute dintr-un film de mâna a doua.
Se scutură de Ed Bench și domnul Lloyd după a doua intersecție – la urma urmei, nu era zeul vitezei – și goni cale de încă zece străzi, chiar dacă nu la fel de repede, mai curând la trap decât la galop, căci își ieșise din formă.
