Un bărbat îşi făcu apariţia în raza lui vizuală. Gibson se cutremură. Năuc fiind, i se păru că omul îl urmărise din leşinul în care căzuse. Un prădător dintr-acela bentonic, care stă la pândă în adâncurile întunecate ale oceanului. Dar nu era decât un tip ca oricare altul. Cel puţin la prima vedere. De înălţime medie. Zvelt.
Cu o faţă palidă, cu nimic ieşită din comun, cu excepţia nasului spart recent, umflat şi roşu. Genul de bărbat care ar putea să te întâmpine la recepţia unui hotel ori să stea lângă tine în sala de aşteptare a unui medic. Cel puţin asta voia el să transmită. Dar, pe la margini, camuflajul lui începu să se destrame.
Ochii erau cei care-l trădau. Erau de un galben bolnăvicios, ca ai unei bufniţe diurne, şi neclintiţi precum suprafaţa moartă a Lunii. Cufundaţi adânc în orbite, îl fixau pe Gibson, părând să vadă totul şi nimic. Gibson cunoscuse câţiva bărbaţi înfricoşători în arest şi unii şi mai şi în armată, dar acest bărbat, în cazul în care era totuşi o fiinţă omenească, îl îngrozi mai mult decât oricine. Bărbatul acesta era moartea care venise să îl ia.
Cel mai mult îl tulburară însă hainele individului. Era îmbrăcat ca el. Nu asemănător. Nu în nuanţe şi în stil similare, ci cu exact aceeaşi cămaşă şi cu aceleaşi perechi de blugi şi de pantofi. Arătau ca doi gemeni care-şi făcuseră
cumpărăturile împreună. Asta însemna că bărbatul stătuse în apropierea lui în magazinul de haine, urmărise ce cumpărase şi-şi alesese exact aceeaşi ţinută.
Răpirea lui fusese pusă la punct în cel mai mic detaliu. Nu-l aştepta nimic bun, indiferent ce urma, şi orice ar fi vrut el să încerce, bărbatul avea să îi anticipeze mişcările.
– Acum fii atent la mine. Eşti atent? N-avem timp de pierdut, spuse bărbatul pe un ton blând şi politicos.
Era vocea unui chirurg care încearcă să-şi liniştească pacientul nervos înaintea unei proceduri complexe. Se priviră unul pe altul în tăcere, după care, fără cere-monie sau vreun avertisment, bărbatul dădu un picior în scăunel şi îl îndepărtă de sub picioarele lui Gibson. Scăunelul scoase un scrâşnet ascuţit pe podea şi se izbi zgomotos de zidul îndepărtat.
Corpul lui Gibson coborî cu doar doi–trei centimetri, dar diferenţa era mare.
Acei centimetri duri şi nepăsători erau cei care despărţeau viaţa de moarte. Funia se legănă uşor şi-i susţinu greutatea cu o smucitură, înfigându-se în pielea de sub maxilar. Tendoanele din zona gâtului şi a umerilor reacţionară de parcă fuseseră
smulse din rădăcini. Picioarele lui Gibson se zbătură în aer.
Bărbatul păşi în faţă şi îl atinse uşor pe Gibson pe picior. Gibson simţi disperare şi neputinţă. Şi acel val imens de regrete care însoţeşte probabil orice moarte prematură. Regrete reci, care nu îi aduceau alinare. Şi cuvinte care îi copleşeau fiinţa, cuvinte pe care şi-ar fi dorit să le rostească şi feţe cărora şi-ar fi dorit să le vorbească.
Se aştepta să-şi piardă repede conştienţa. Aşa se întâmpla în filme. Câteva clipe de zvârcolire inutilă înainte ca funia să răpească viaţa victimei. În schimb, rămase atârnat zbătându-se şi ascultându-şi scrâşnetul respiraţiei şi zvâcnetul sângelui în tâmple.
– Asta e spânzurarea cu funie scurtă, spuse bărbatul. Vei observa că, spre deosebire de funia standard sau cea lungă, aceasta nu îţi rupe gâtul. Ceea ce îţi va părea acum o binecuvântare, dar la final, îţi garantez, vei regreta că n-am recurs la funia lungă şi la o scurtare a aşteptării. Ăsta e avantajul şi totodată
dezavantajul funiei scurte. Trăieşti mai mult, dar… trăieşti mai mult. Majoritatea oamenilor îşi închipuie că vor dori întotdeauna să-şi prelungească viaţa, însă
douăzeci de minute, atunci când capul îţi e legat de o funie, înseamnă mult timp.
Mult timp pentru a regreta lucruri care nu mai pot fi schimbate şi care nici nu mai contează.
Bărbatul îl prinse pe Gibson de picioare şi îl ridică, susţinându-i greutatea.
Scăunelul alunecă înapoi sub picioare, şi Gibson dansă pe el cu mişcări slăbite de oboseală.
– Vreau să ne înţelegem clar, spuse bărbatul. Cred că un om aflat în poziţia ta ar trebui să ştie dinainte ce pedeapsă îl aşteaptă. Pedeapsa pentru că nu m-ai satisfăcut. Te întrebi cum ai putea să mă satisfaci? O să-ţi spun. Am pentru tine o întrebare. Una singură, dar importantă. O s-o repet până când voi fi satisfăcut de răspuns. Până ce voi fi satisfăcut… funia scurtă. Ai priceput?
– Da.
Bărbatul ridică în aer stickul de memorie al lui Duke.
– Ai făcut vreo copie? Şi ai încărcat-o pe laptop înainte de a pleca din local?
– Dacă îţi spun, îmi dai drumul?
Scăunelul căzu din nou. Gibson coborî iar câţiva centimetri. Durerea îi săgetă
spatele şi umerii. Rămase atârnat mult timp, mai mult decât înainte. În cele din urmă, braţele bărbatului îl ridicară până ce putu pipăi scăunelul cu vârfurile picioarelor. Se simţea cumva micşorat, ca şi cum o parte din el îi fusese smulsă
cu forţa. Bărbatul îi dădu timp să-şi adune gândurile sau ceea ce îi mai rămăsese din ele. Cu coada ochiului, Gibson îşi zări tatăl stând aşezat, în picioarele goale, la baza scărilor şi uitându-se trist la el. Clipi mărunt şi năluca dispăru, dar acum ştia unde se află. Acasă.
– O, exclamă bărbatul. Bine ai revenit acasă! Nu eram sigur că o să recunoşti locul. S-a schimbat în ultimii zece ani. Îmi plăcea mai mult când pereţii erau zugrăviţi în roşu.
– Du-te dracului! încercă Gibson să ţipe, însă din gât nu îi ieşi decât o şoaptă.
– Mi-a făcut plăcere să îl cunosc pe tatăl tău. Bărbatul scoase un cuţit şi dădu la iveală o lamă lungă şi necruţătoare. Am avut o discuţie fructuoasă în camera asta. Ca doi oameni care au ajuns la o înţelegere. Zâmbi uşor la amintirea acelor momente. Dar, pentru a-ţi răspunde, nu, n-am să te las să pleci dacă îmi vei răspunde la întrebare. Sub nici un motiv. Viaţa nu e un lucru cu care să faci troc.
Ştiu că ceea ce-ţi spun acum e greu de digerat, dar e mai bine să fiu cinstit cu tine. O să-ţi spun totuşi ce sunt dispus să îţi ofer.
– Să putrezeşti în iad!
– Sus e un cuplu. Linda şi Mark Tompkins. Linda e cea care a pictat tablourile încântătoare pe care le vezi aici. În clipa asta, tot ce ştiu ei e că un bărbat mascat, cu minţile rătăcite, a pătruns în casa lor prin efracţie şi i-a imobilizat, legându-i.
Un bărbat îmbrăcat exact ca tine. Bărbatul plângea în hohote. Era isteric. Le-a spus că-i pare rău. Că nu voia să le facă rău. Le-a povestit că pe vremuri locuise aici. Mâine, când îi vor găsi, Linda şi Mark Tompkins te vor identifica drept atacatorul lor. Poliţia va conchide, în chip cât se poate de rezonabil, că într-o criză de disperare după divorţ şi pierderea slujbei şi a familiei, ai pătruns în casa părintească şi ai călcat pe urmele tatălui tău.
– Asta e ceea ce-mi oferi?
– Da.
– Şi dacă refuz să îţi răspund?
– Dacă nu-mi răspunzi, voi împinge scaunul. După ce o să mori, o să urc şi o să-i măcelăresc pe Linda şi pe Mark Tompkins. Mai întâi pe ea, pentru ca Mark să-şi urmărească soţia murind. Şi o să-i prelungesc cât mai mult agonia, mă pricep la asta.
Gibson desluşi o tentă de excitaţie cinetică în vocea bărbatului. Omul o ascundea cât putea mai bine, dar el sesiză pe faţa lui o urmă de veselie sau ceea ce, la un asemenea monstru, putea trece drept veselie.
– De ce? Ei nu sunt vinovaţi cu nimic.
