– Şi eu.
– Tare încăpăţânaţi mai suntem! Rămâi mai mult timp în oraş? Bill ar fi încântat să te revadă.
Gibson îi răspunse că urma să plece în seara aceea. Miranda păru dezamăgită, aşa că îi promise să revină atunci când va avea mai mult timp.
– Am o fiică, o anunţă el.
Îi povesti apoi despre Ellie şi despre Nicole. Miranda îi adresă tot felul de întrebări, şi el o puse la curent cu viaţa lui, încercând să păstreze un ton cât mai vesel. Fu mirat să constate cât de multe lucruri bune avea de povestit şi cât de bine se simţea împărtăşindu-le cuiva dornic să le asculte.
– Sper s-o cunosc cândva pe fiica ta, spuse Miranda.
Îi promise că o va aduce în vizită la Charlottesville cât de curând posibil. Asta stârni un nou val de lacrimi şi regrete din partea Mirandei. Printre lacrimi, ea îi zâmbi.
– Bill zice că sunt în stare să plâng şi dacă îşi schimbă vântul direcţia. Presupun că are dreptate. A, era să uit, sunt aşa de aiurită. Ţi-am adus ce mi-ai cerut. L-am găsit.
Întinse mâna după geantă şi scoase din ea un bust mic din marmură al lui James Madison³⁵. Îl aşeză pe masă, între ei. Duke îl cumpărase la o vânzare dintr-o curte, pe când era student la UVA. Îl considera prima lui „achiziţie importantă“, şi bustul tronase la loc de cinste pe biroul lui până în ziua morţii.
Discuţia continuă alte câteva minute, de data asta Miranda fiind numai zâmbet, chiar şi atunci când Gibson o conduse afară din local şi se îmbrăţişară pentru ultima oară.
– Să ştii că semeni leit cu el. Mai ales la ochi, îi spuse Miranda afară, trasându-i cu degetele prin aer contururile feţei. Da, semănaţi perfect.
Gibson se întoarse în local, unde mâncarea îl aştepta pe masă. Împinse farfuria deoparte, fără să se atingă de mâncare, şi luă statueta, cântărind-o în mâini. O
răsturnă şi căută mica scobitură din piedestal. O găsi cu degetul mare şi scoase căpăcelul care ascundea micul compartiment secret, destinat iniţial notiţelor, dar suficient de mare cât să încapă în el un stick USB. Cu toate că ştia de existenţa lui, fu un pic surprins când obiectul îi căzu în palmă.
Duke Vaughn ţinuse un jurnal încă de când studia la UVA. Crezuse dintotdeauna în destinul său glorios şi susţinea că jurnalul avea să-i fie de folos atunci când va veni vremea să-şi scrie memoriile. Îl menţiona adesea în conversaţii, dar nimeni nu-l văzuse vreodată, aşa încât, cu timpul, „jurnalul“ devenise un fel de legendă
de familie.
Gibson îşi văzuse tatăl de milioane de ori salvând documentele pe computer şi copiindu-le pe stickul pe care îl ascundea apoi în interiorul statuii. După ce fusese arestat, FBI-ul luase PC-ul lui Duke, care conţinea destule dovezi incriminatoare pentru a-i distruge pentru totdeauna reputaţia. Computerul nu fusese niciodată returnat şi, cel mai probabil, stickul era ultima copie existentă a scrierilor lui Duke Vaughn.
Gibson introduse stickul în laptop.
Pe ecran apăru un singur folder, denumit „PRIVAT“. Foarte subtil. Apăru o fereastră şi i se ceru parola. Atunci când devenise pasionat de computere şi încriptări, primul său proiect fusese computerul lui Duke. Prima parolă pe care o spărsese. Prima lui infracţiune. Mă rog, a doua, dacă punea la socoteală
incidentul din copilărie când fusese oprit în trafic de poliţie pentru că depăşise limita de viteză. Introduse parola şi fereastra dispăru.
Folderul conţinea peste treizeci de fişiere, fiecare fiind denumit cu anul în care fusese scris. Cel mai vechi data de la sfârşitul anilor ’70. În total, ele acopereau viaţa lui Duke Vaughn, începând cu anii de facultate, continuând cu ascensiunea sa politică şi terminând cu „sinuciderea“ – peste două milioane de cuvinte. Unele note erau incredibil de scurte: „7 octombrie 1987 – urăsc să cerşesc fonduri şi voturi“, comentase Duke pe parcursul unei campanii electorale. Altele erau mult mai serioase şi se întindeau pe câteva pagini. Observaţiile erau mai pertinente şi mai clar formulate. Întâlniri cu mahării partidului, legislaţie la a cărei elaborare participase Duke, meditaţii filosofice despre politică.
Gibson deschise un program care permitea căutarea simultană în toate documentele după cuvinte-cheie. Tastă „baseball“ şi aşteptă în timp ce programul scotocea prin jurnalele tatălui său. Aproape două mii de rezultate. Se încruntă şi adăugă cuvintele „Suzanne“ şi „Gibson“. Programul rulă din nou şi scoase un sunet de clopoţel pentru a-l anunţa că terminase căutarea. Un singur rezultat de data aceasta.
Aparent, textul era total inofensiv – o ieşire la un meci de baseball, scurtată de toanele unui copil. Gibson îl parcurse fără grabă; îşi auzea tatăl în fiecare cuvânt scris şi vână tot ce părea ieşit din comun. Nota dădea totuşi impresia unui om îngrijorat de fiica unui bun prieten şi nimic mai mult. Ajunse la partea în care Ursuleţul îşi pierduse controlul. Descrierea era similară cu ceea ce îşi aducea el aminte, dar numai până la un punct:
Stabilisem o întâlnire tête-à-tête cu Martinez. Neoficială. Fără presiune. O şansă
pentru Ben să se reconcilieze cu colegul însărcinat cu convocarea la dezbateri amajorităţii parlamentare după disensiunile pe tema legii şomajului. Era omişcare bună, dar care avea să ne coste. Mai erau optsprezece luni până laalegerile legislative, însă aveam nevoie să nivelăm asperităţile.
Greu de explicat comportamentul lui Suzanne. A sosit momentul deciziei. Ben avrut să amâne întâlnirea, dar eu mă spetisem ca s-o obţin. Aşa că am convenitca eu s-o duc pe Suzanne înapoi în Virginia. George avea să rămână cu Gibsonşi cu Ben. Mi-a părut rău să-l las pe Gibson cu ei, dar mahărul avea un fiu camde vârsta lui, cu care Gibson s-a înţeles de minune şi, din câte mi s-a povestitmai târziu, s-a purtat foarte bine. Puştiul are viitor.
Suzanne era o epavă când am scos-o din arenă. Am lăsat-o în pace, de teamă să
nu facă vreo scenă. M-am oferit să-i cumpăr o şapcă, şi asta a părut s-o calmezeun pic. N-a vrut una cu Orioles. Nici gând. Bine, fără Orioles. Deşi, ceDumnezeu, doar eram la un meci de-al lor! Ce alte şepci am fi putut găsi?
Suzanne s-a pus din nou pe plâns. Tipul cu şepcile a scotocit prin cutii şi a găsitdouă cu emblema Phillies. Nu ştiu ce căutau acolo. Le-am cumpărat peamândouă – m-am gândit că asta avea să creeze un fel de legătură între noi.
Şapca era prea mare pentru Suzanne, dar era dintr-acelea cu circumferinţă
reglabilă, aşa că i-am îndesat-o bine pe cap. A fost mulţumită şi, slavă
Domnului, pe drumul de întoarcere a adormit în maşină.
Orioles au pierdut.
Gibson îşi aminti acum şapca. Cea de-a doua fusese uitată pe bancheta din spate a maşinii. Îl întrebase pe Duke ce era cu ea, dar fără a căpăta un răspuns concret şi, când se întorseseră la Charlottesville, tatăl lui o aruncase la gunoi. Până acum nu făcuse niciodată legătura între şapca aceea şi Ursuleţ.
Greşise. Categoric greşise. Nu descoperise nimic concludent, însă ceea ce aflase era de ajuns pentru a-i hrăni mai departe suspiciunile. Scoase şapca Phillies şi o privi din nou. Avusese dreptate Billy. Şapca era un mesaj, un mesaj care îi era adresat lui, după cum îl avertiza o senzaţie tot mai sâcâitoare. Mai ales că Billy îi spusese că Suzanne se gândise mereu cum să ia legătura cu el cât timp fusese în închisoare.
Ce-ai vrut să-mi spui, Ursuleţule?
Gibson puse şapca în rucsac, nu pe cap. Blue Moon se umpluse între timp. Întrun colţ, formaţia angajată să întreţină atmosfera îşi acorda chitarele. Avea nevoie să ajungă într-un loc mai liniştit pentru a studia restul jurnalului. Imposibil să nu găsească şi altceva.
Îşi strânse lucrurile, plăti consumaţia şi se îndreptă spre ieşirea laterală ce dădea în parcare. Era riscant, ştia asta, dar trebuia neapărat să o contacteze pe Jenn.
Sigur, telefonul lui zăcea zdrobit în parcarea unei benzinării din Pennsylvania, dar unele moteluri mai vechi încă aveau telefoane cu fise. Trebuia să găsească un loc unde să se adăpostească peste noapte şi să împuşte astfel doi iepuri dintr-un foc.
Se apropie de SUV şi, tocmai când introducea cheia în portieră, o mână
puternică precum oţelul îi acoperi gura şi-i răsuci cu dibăcie corpul, expunându-i gâtul. Argintul îngheţat al unei seringi hipodermice îi mângâie pielea precum înţepătura unei viespi.
