Dormi dus. Când nevoia de a urina îl trezi din somn, îşi atârnă hainele la uscat pe bara de la duş. Se trezi de-a binelea abia spre seară. Se simţea de parcă dormise o veşnicie, nu zece ore. Făcu un alt duş pentru a-şi reveni după somn şi se îmbrăcă.
Hainele arătau ceva mai bine, dar petele de sânge erau încă vizibile. Întoarse cămaşa pe dos. Şi obţinu o îmbunătăţire. Acum arăta ca un idiot.
La o milă distanţă de motel opri la un magazin de haine cu preţuri reduse din incinta unui mall prăpădit. Îşi cumpără o pereche de blugi şi două cămăşi. Şi le puse pe el şi, la ieşire, aruncă hainele vechi într-o pubelă. Cumpără o teslă de la un magazin de feronerie. Lovi cu ea în găurile de glonţ din caroseria SUV-ului.
Când termină, maşina arăta mult mai distrusă decât înainte, dar măcar nu se mai distingeau găurile.
În cei zece ani de când nu mai fusese în Charlottesville, oraşul se schimbase şi, în acelaşi timp, rămăsese la fel. Sau cel puţin în ceea ce priveşte lucrurile care chiar contau. Era tot inconfundabil de sudic şi mândru de moştenirea şi tradiţiile sale, dar totodată tânăr, vibrant şi cu o atmosferă relaxată – cea mai bună combinaţie din câte există, după părerea lui Gibson. Pătrunse în oraş pe Route 29
care, după intersecţia cu Route 250, deveni Emmet Street. În faţă se înălţa uni-versitatea. Se construiseră clădiri noi în campus, dar recunoscu locurile. Pe de o parte ar fi vrut să oprească pentru o plimbare prin campus şi un ocol pentru un Gus Burger în localul White Spot, iar pe de alta abia aştepta să plece. Nu că ar fi luat vreodată, în mod conştient, decizia de a nu mai reveni niciodată în Charlottesville, însă cumva găsise mereu motive de a evita oraşul.
Cu atenţia distrasă de amintiri, rată intrarea pe University Avenue. În loc să
întoarcă maşina pe loc, se înscrise pe Jefferson Park Avenue şi mai apoi pe West Main, în colţul îndepărtat al campusului. Era perioada de vacanţă şi, la fel ca în verile din copilăria sa, Charlottesville dormita, obosit după un an şcolar lung şi încercând să recupereze orele de nesomn înainte ca cei douăzeci de mii de studenţi să se întoarcă peste câteva săptămâni.
Exteriorul din cărămidă albă de la Blue Moon Diner îi apăru pe dreapta mai devreme decât îşi amintea. Trase maşina în parcarea îngustă din lateral şi rămase o clipă în întunericul dogoritor.
Nu-şi văzuse mătuşa din timpul procesului. Miranda îl luase la ea acasă după
moartea lui Duke, şi adevărul e că Gibson nu fusese un copil recunoscător. Ea se arătase mai mult decât înţelegătoare cu toanele şi comportamentul lui urât, întrun mod tipic pentru mamele care au crescut copii ajunşi la adolescenţă. Iar el îi răsplătise bunătatea aducându-i pe cap federalii.
Pe parcursul procesului, contactul cu mătuşa lui fusese rezervat şi rece. Gibson nu avea motive concrete pentru a-i reproşa ceva, dar, tânăr şi furios cum era, îi purtase pică.
Cheltuielile legale cu procesul său diminuaseră averea moştenită de la Duke, şi ultima corespondenţă schimbată cu Miranda data de după vânzarea casei părinteşti. Mătuşii îi luase ceva timp să găsească cumpărător, şi Gibson aproape că încheiase instrucţia la baza militară de la Parris Island în momentul când primise prin poştă plicul – unul simplu, alb şi cu un cec înăuntru. Cecul nu fusese însoţit de nici un bilet, şi Gibson nu găsise motive pentru a răspunde. În cele din urmă folosise banii pentru a plăti avansul la casa în care locuiau acum Nicole şi Ellie.
Nu ştia la ce să se aştepte de la această întâlnire şi realiză că amintirile sale despre mătuşă erau cele ale unui copil. De fapt, nu o cunoştea. Pentru el, ea era doar mătuşa Miranda, omul care avusese grijă de el şi veghease ca el să nu moară de foame în răstimpurile când Duke era plecat din oraş. Şi care făcuse pentru el mai mult decât oricine, îşi spuse acum Gibson. El îşi pierduse tatăl, dar şi ea îşi pierduse fratele. Totuşi, nu avea nici cea mai vagă idee despre relaţia lui Duke cu sora lui. Şi, dacă era să fie sincer, atunci trebuia să admită că evitase să
revină în Charlottesville tocmai din dorinţa încăpăţânată de a nu da ochii cu mătuşa lui.
Blue Moon Diner se schimbase. Deşi lucrul acesta n-ar fi trebuit să-l surprindă, fu mirat să-l remarce. La urma urmei, trecuseră mai bine de zece ani de la ultima sa vizită acolo, perioadă în care localul trecuse prin mai multe mâini. Odată cu această constatare, veni şi un sentiment neaşteptat de tristeţe.
O tânără albă cu ambele braţe tatuate îl atinse discret şi îl invită să se aşeze oriunde dorea. Alese un separeu din colţul din faţă al localului, pentru a sta cu ochii pe uşă.
Se gândi că noii proprietari făcuseră o treabă bună în încercarea de a păstra atmosfera locului, dar tatăl său ar fi avut fără îndoială obiecţii dispreţuitoare la adresa majorităţii modificărilor.
Duke Vaughn era un progresist în multe privinţe, dar în altele, ca de exemplu preaiubitele lui localuri, era exagerat de conservator. Discurile care umpleau pervazurile sau berea şi spirtoasele comercializate la Blue Moon nu ar fi corespuns cu imaginea lui Duke Vaughn despre ceea ce înseamnă un mic restaurant tipic american. Programul cântăreţilor invitaţi seara, scris cu cretă pe tablă, ar fi trezit din partea lui un mârâit de dezaprobare. „Cântăreţii nu au ce căuta în asemenea localuri“, asta ar fi susţinut Duke. Şi la fel de dispreţuitor ar fi comentat şi meniul, care includea preparate precum Mountain Trout Club sau Tandoori Chicken Sandwich.
Prima variantă părea totuşi o alegere bună. Gibson îi returnă meniul chelneriţei.
Gândurile îi reveniră la Billy, la Hendricks şi la Jenn. Oare rămăsese vreunul dintre ei în viaţă? George Abe. Kirby Tate. Terrance Musgrove. Atâtea vieţi legate printr-un nod gordian de cea a unei fete dispărute. Totuşi, cel mai mult îl preocupa acum pe Gibson tatăl său. Nu îşi făcea iluzii că se afla în siguranţă, dar, înainte de a decide mişcarea următoare, trebuia să găsească răspuns la o întrebare. Oricât de oribil ar fi putut fi adevărul, Gibson ştia că va înnebuni dacă
persista în îndoieli. Ce îl împinsese pe Duke la sinucidere? Simţi ghearele nedesluşite ale suspiciunii strângându-se şi mai tare în jurul său.
Nu putea decât să se roage ca mătuşa lui să-l fi păstrat în tot acest timp.
Miranda Davis intră în local. Gibson se ridică să o întâmpine, nesigur cum să
procedeze. Mătuşa lui rezolvă problema îmbrăţişându-l cu braţele ei puternice.
Se lăsă în voia ei şi, când se eliberară din îmbrăţişare, ochii amândurora erau umezi.
Anii fuseseră blânzi cu Miranda. Sigur, îmbătrânise, dar nu-şi pierduse vitalitatea. Îşi păstrase aproape intactă silueta înaltă şi zveltă şi conformaţia puternică, rezultatul anilor de participare la competiţii de alergare, inclusiv la şase maratoane. Numai părul avea cu totul altă nuanţă.
– Îmi place părul tău, comentă Gibson.
– O, mă săturasem să-l tot văd încărunţit. Bill zice că-mi stă bine roşcată.
Bill era soţul Mirandei; erau căsătoriţi de peste treizeci de ani. Gibson nu-l auzise niciodată discutând decât despre două subiecte: echipele sportive ale UVA şi superba lui consoartă. În rest, lăsa conversaţia în seama Mirandei.
– Are dreptate. Arăţi nemaipomenit.
Miranda respinse complimentul cu o fluturare a mâinii.
– Nu ştiu ce să zic, dar mulţumesc oricum. Dumnezeule, uită-te la tine, Gibson!
Ai crescut. Eşti un adevărat bărbat. Ce mult a trecut, adăugă ea, apoi tăcu. A fost din vina mea, să ştii.
– Ba nu, o contrazise Gibson cu o vehemenţă care îl luă şi pe el prin surprindere.
Eu m-am purtat oribil.
– Erai un copil, îl corectă Miranda. Eu eram adultul.
– Îmi pare rău, spuse el.
Femeia îi acoperi mâna cu palma.
– Mă bucur că m-ai sunat.
