– Stai liniştit, îi şopti un glas hodorogit. O să te duc să-ţi vezi tatăl.
40
Duke îi zâmbi fiului său şi-i făcu semn să vină la el. Ascultător, Gibson se apropie şi încercă să stea nemişcat cât timp Duke îi încheie la loc nasturele de sus al cămăşii şi îi îndreptă cravata pentru a treia oară. Petrecerea de Crăciun era în plină desfăşurare şi, deşi senatorul interzicea discuţiile despre politică la astfel de întruniri anuale, subiectul se afla pe buzele tuturor.
Un bărbat cu faţa bleagă şi roşie ca sfecla se opri pentru a da mâna cu Duke.
Gibson era obişnuit cu astfel de scene. Oamenii se opreau mereu pentru a sta de vorbă cu tatăl lui. Tatăl lui era un om important, şi Gibson se mândrea cu respectul pe care ei i-l arătau. În ciuda interesului de care se bucura din partea celorlalţi, Duke îl făcu pe interlocutorul său să se simtă de parcă era centrul universului – îl întrebă despre soţie şi copii, având grijă să se refere la ei pe numele mic, şi îl felicită pentru un succes recent în Camera Reprezentanţilor.
Bărbatul se retrase încântat, şi Duke se întoarse cu faţa către fiul său.
– În viaţa mea nu o să-l sun, decât atunci când voi lua foc şi dacă el posedă
unicul furtun cale de trei state.
Gibson râse, cu toate că nu înţelesese gluma prea bine. Dar îi plăcea că tatăl său îl trata ca pe un om mare. Un iniţiat. Duke îşi trecu degetele prin părul fiului său, zburlindu-l cu afecţiune.
– Tată…, se plânse Gibson şi-şi netezi părul cu palma.
– Unde sunt ceilalţi copii? N-ai de ce să stai aici, în abator.
– Sunt cu toţii sus la etaj şi se uită la filme pentru copii, răspunse Gibson dispreţuitor.
La zece ani, dădea semne de precocitate. Filmul său preferat era Naşul II – nu că
originalul n-ar fi fost bun, dar toată lumea ştia că partea a doua era mult mai reuşită. Tatăl său era de părere că John Cazale³ era cel mai subapreciat actor din istoria cinematografiei. Nu a jucat decât în cinci filme, dar mai bune decât
oricare alte cinci filme făcute vreodată, comentase Duke atunci când vizionaseră
filmul pentru întâia oară împreună.
În toamna aceea, Gibson fusese chemat în biroul directorului şcolii pentru că îl prinsese de gât pe un coleg şi exclamase „Ştiu că tu ai fost, Bobby, mi-ai frânt inima³⁷“, după care îl sărutase violent pe buze. Duke râsese cu lacrimi şi cu jumătate de gură îl prevenise să nu se mai repete. Gibson se apărase subliniind că ulterior nu-i mai dispăruse nimic din dulapul de la vestiar.
– Filme pentru copii? Mda, sună cam plictisitor.
– Nici că se poate mai rău. Ce se petrece aici, tată?
– Nimic special, îi aşez pe toţi la rând şi îi disec. Tot ce vezi aici e numai aparenţă, fiule. Ţine minte ce-ţi spun: nimic nu e mai fals pe pământ decât o petrecere de sărbători în Washington. Singurele cuvinte cinstite pe care le vei auzi toată noaptea vor fi comenzile de băuturi la bar.
– Şi atunci ce cauţi aici?
– Sunt lucruri care, pur şi simplu, trebuie făcute. Totul se reduce la aparenţe. Ţi-am mai zis asta, nu-i aşa? În fine, ideea e să cauţi să dibuieşti secretele oamenilor. De la ce anume încearcă să-ţi distragă atenţia? Dacă poţi să răspunzi la asta, înseamnă că l-ai dibuit pe tip. Sau pe tipă. Dar e mai bine să-ţi faci mâna cu bărbaţii, pentru că sunt mai uşor de citit. Femeile au inteligenţa deţinătorilor de doctorate.
– Am priceput, dădu Gibson din cap cu înţelepciune.
Rămase tăcut o clipă, apoi întrebă:
– Şi cum faci asta?
– O să-ţi arăt. Uite, să-l luăm, de exemplu, pe tipul ăla de acolo, arătă Duke către un bărbat înalt şi slab, cu o faţă ca de foaie de glaspapir.
Omul cerceta din ochi sala şi-şi făcea de lucru cu o bere.
– E cineva important? întrebase Gibson.
– Tu să-mi spui.
Gibson se holbă îndelung la bărbat.
– Nu, nu e.
– De ce?
– Pentru că nimeni nu vrea să discute cu el. Dacă ar fi o persoană importantă, n-ar sta singur într-un colţ.
– Bravo! chicoti Duke. Dar acum hai să fim drepţi cu el. Spune-mi ce concluzii poţi să tragi judecând numai după felul cum arată.
Gibson îl măsură pe bărbat din cap până în picioare. Purta costum şi cravată
lucioasă. Insignă prinsă de reverul hainei şi ochelari cu rame metalice. Avea părul blond, pieptănat pe spate, şi o tunsoare obişnuită. Nu ieşea cu nimic în evidenţă.
– Arată ca toţi ceilalţi.
– Nimeni nu seamănă perfect cu nimeni. Chiar dacă vrem să imităm pe cineva, nu reuşim întru totul. Secretul, Gib, este să nu te uiţi la un om văzând doar ceea ce se află în centru. Pentru că în centru arătăm la fel. Costum, cravată, insignă pe rever. Omul nostru poartă o uniformă, şi o poartă bine. Dacă e să judecăm numai după ceea ce se vede în centru, ar putea fi la fel de bine preşedintele Statelor Unite. Adevărul îl vei găsi la margini. De pildă, părul. Toată lumea îşi piaptănă
părul aşa încât să arate bine atunci când e privit din faţă. De ce? Pentru că aşa îl vedem când ne uităm în oglindă. Din faţă. Nu ne putem vedea pe noi înşine decât din faţă, şi atunci ăsta e singurul unghi de care ne preocupăm.
– Atunci ce-ar trebui să fac? Să mă uit la spatele oamenilor?
