– Ia nu mai face pe eroul. O să verific dacă suntem în siguranţă şi pe urmă te duc la spital. Eşti viu şi aşa o să rămâi.
– Mă bucur că te-am cunoscut. Mi-a prins bine să pot sta de vorbă cu cineva.
– Onoarea a fost de partea mea, Billy. Acum taci şi nu te mişca din loc. Mă
întorc imediat.
– Bine, îi zâmbi Billy printre grimasele de durere.
Gibson îşi trase şi mai mult şapca pe ochi şi ieşi în şosea. Nu zări pe nimeni, dar asta nu-l făcu să se simtă în siguranţă. Şi, oricum, cât mai putea întârzia? Billy avea urgent nevoie de un chirurg.
Îşi scoase telefonul. Era riscant, ştia; probabil că Jenn şi Hendricks aşa îi dăduseră de urmă la casa de pe malul lacului, însă altă opţiune nu avea. Îl deschise şi verifică semnalul – avea o singură liniuţă. Se deplasă prin parcare, în căutarea unui loc cu semnal mai bun, şi găsi unul în care ecranul afişa trei liniuţe. Hendricks ar fi ştiut unde să meargă, dar el era nevoit să caute pe hartă
cel mai apropiat spital. Se afla la opt mile distanţă şi, după ce memoră traseul, efectuă apelul de care se temea atât. Nu voia să o sperie mai mult decât era cazul, dar acum chiar nu avea încotro.
– N-o să-ţi vină să crezi ce cald e aici, rosti el când i se răspunse la telefon.
– Poţi să repeţi, te rog? spuse Nicole.
– N-o să-ţi vină să crezi ce cald e aici.
– Cât de cald?
– Patruzeci şi trei de grade.
– Ce ne sfătuiesc cei de la institutul meteo?
– Să stăm la umbră.
Urmă o clipă de tăcere şi apoi:
– Atunci fă bine şi stai la umbră.
– Spune-i că o iubesc.
Nicole închise fără a-şi lua la revedere.
Era vechiul lor cod de pe vremea când Gibson servise în armată. Dacă el îi semnala posibilitatea unei ameninţări teroriste la Washington, Nicole trebuia să
se pună la adăpost. Apelurile către casă erau monitorizate prin cuvinte şi fraze-cheie, aşa încât mulţi soldaţi recurgeau la astfel de parole pentru a-şi preveni familiile.
Nicole avea s-o ducă pe Ellie la cabana de vânătoare din West Virginia a unchiului ei. În cel mult cincisprezece minute urma să plece şi avea să stea departe de lume până ce îi dădea el de veste. În timpul serviciului militar nu fusese niciodată nevoit să folosească codul. Îi era recunoscător lui Nicole că încă
îl respecta suficient cât să-l asculte fără a pune întrebări. Deşi, dacă scăpa cu viaţă, ştia că va fi nevoit să dea multe răspunsuri.
Şoseaua era în continuare pustie pe ambele sensuri, aşa că mai avea timp pentru încă o convorbire telefonică. Era un număr pe care nu îl mai formase de mai bine de un deceniu; nu îl ştia pe dinafară, dar degetele lui şi-l amintiră. Se rugă în gând să fie în continuare valabil.
Îi răspunse un băiat. Gibson o ceru la telefon pe mătuşa lui. Puştiul trânti telefonul şi o zbughi strigând „Mami!“
O femeie veni la telefon. Vocea ei părea neschimbată.
– Bună, Miranda!
– Gibson? Tu eşti?
Discutară câteva minute. Gibson îi explică ce anume îi trebuia. Femeia nu ştia dacă încă îl mai avea, dar îi promise că îl va căuta.
– Dacă mai e la mine, ştiu unde să-l caut, spuse ea.
Stabiliră ora şi locul întâlnirii. Gibson îi mulţumi şi încheie convorbirea care decursese mai bine decât se aşteptase. O sună apoi pe Jenn, dar intră direct căsuţa vocală. Renunţă la ideea de a-i transmite un mesaj; telefonul ei se putea afla în mâinile adversarilor. Închise, scoase cartela SIM şi zdrobi aparatul, izbindu-l de zidul staţiei de benzină. Chiar dacă telefonul nu îi fusese încă dat în urmărire, nu putea risca să îl mai folosească.
Şi oricum, nu mai avea pe cine altcineva să sune.
O luă înapoi spre SUV-ul lăsat în refugiu, calculând în gând timpul necesar pentru a ajunge la Charlottesville. Noaptea se putea deplasa în relativă siguranţă, însă pe timpul zilei găurile făcute de gloanţe în caroserie aveau să işte întrebări nedorite. Portiera din dreptul pasagerului era deschisă; Billy dispăruse. Paşi marcaţi de picături de sânge traversau parcarea, până la marginea câmpului întins din spatele benzinăriei. După zece paşi le pierdu urma. În bezna care îl înconjura, strigă numele lui Billy. Nici măcar vântul nu-i răspunse.
Scrută linia orizontului înspre nord, dar îşi dădu repede seama că nu putea ghici în ce direcţie o luase Billy. Cercetă din ochi câmpul, strigându-l din nou pe Billy în întunericul care îl învăluia nepăsător.
Se întoarse la Cherokee. În viaţa fiecărui om vine o clipă în care trebuie să-şi aleagă singur calea. Billy o alesese pe a lui, şi Gibson nu putea decât să spere că
nu avea să regrete.
Calea lui ducea spre Charlottesville.
39
În zorii zilei, Gibson opri la un motel ce îşi făcea reclamă printr-un anunţ pictat de mână cu textul „Camere curate“. Parcă maşina în spate, departe de şosea, şi-şi luă o cameră. Plăti cash pentru două nopţi, cu toate că nu intenţiona să stea decât una. Îşi puse hainele în cadă pentru a scoate sângele din ele şi făcu duş, călcându-le în picioare ca într-o presă de vin veche, până ce sângele se prelinse din ele învolburându-se în jurul gurii de scurgere. Rămase sub jetul de apă
opărită până ce pielea îi căpătă nuanţa rozalie a unui nou-născut.
