– Nici tu nu eşti, sublinie bărbatul. Din păcate pentru ei, unele evenimente i-au adus în calea noastră, aşa cum altele te-au adus pe tine în calea mea. Aşa că, deşi nu se fac vinovaţi, vieţile lor atârnă acum de un fir de păr. Mă rog, un fel de-a zice.
– Şi ce-i cu asta? spuse Gibson. Nu-i cunosc. Nu i-am întâlnit niciodată. În ce fel mă priveşte pe mine pe cine alegi tu să ucizi? E treaba ta, nu a mea.
Blufa. Şi încerca s-o facă într-un mod cât mai convingător.
– Adevărat, adevărat. Treaba asta mă priveşte numai pe mine. Tu ai conştiinţa curată. Dar nu conştiinţa este lucrul care ar trebui să te preocupe, ridică bărbatul din umeri. Nu crezi c-ar trebui să te gândeşti la Ellie?
Gibson încremeni de spaimă la auzul numelui fiicei sale.
– Ce-i cu ea?
– Păi gândeşte-te… cum o va afecta toată treaba asta? Adică crima ta, spuse bărbatul. Gândeşte-te cât de cumplit va fi ea reflectată în presă. Imaginează-ţi ce amintiri vor rămâne în urma ta. În ce fel te va percepe Ellie. Vor spune că ţi-ai pierdut minţile, dar că, înainte să te spânzuri, ai omorât familia Tompkins –
ghinioniştii care au cumpărat casa ta părintească. Te vor cataloga drept un psihopat degenerat care a vrut să târască oameni nevinovaţi în nenorocirea lui.
Sfârşitul cumplit al unei tragedii de familie începută în urmă cu mai bine de zece
ani. Acesta îţi va fi epitaful. Când Ellie va creşte şi se va gândi la tatăl ei, o va face cu uimire şi ruşine. Exact aşa cum te-ai gândit tu la Duke Vaughn. Deci, te întreb în numele Lindei şi al lui Mark. Şi al fiicei tale. Ai făcut vreo copie?
Gibson deschise gura ca să-i răspundă, dar o închise la loc. Lacrimi îi brăzdau faţa. Lacrimi pentru tatăl său. Pentru fiica sa. Pentru alegerea pe care era nevoit să o facă acum.
Ştia că nici o pledoarie, nici o rugăminte nu avea să-l clintească din loc pe bărbat. Din prima clipă când se uitase în ochii lui goi, Gibson îşi dăduse seama că individul nu avea pic de milă şi nu avusese niciodată. Al naibii să fie dacă o să-şi piardă ultimele minute din viaţă implorându-l! Avea să folosească acel scurt răgaz pentru a face o faptă bună. Avea să îi salveze pe Linda şi pe Mark.
Meritau… oricât de oribile erau tablourile Lindei.
– Ai făcut vreo copie?
– Nu, n-am făcut.
– De ce?
– Nu am crezut că aveam nevoie.
Bărbatul căzu pe gânduri.
– Nu cred. Ar fi o greşeală.
– Da.
– Deci n-ai făcut nici o copie?
– Nu.
– Nici o copie?
– Nu.
Întrebarea şi răspunsul se repetară la nesfârşit. Aceeaşi întrebare pusă de zeci de ori în zeci de moduri diferite. Era o nebunie, însă Gibson se strădui să îl convingă pe bărbat. Între timp, se aştepta ca scaunul să-i fie luat de sub picioare în
orice clipă. Într-un final…
– Te cred, declară bărbatul.
Gibson se opri, complet epuizat.
– Mulţumesc, spuse el.
Nu îşi putea explica de ce simţea o asemenea recunoştinţă, o asemenea pace pentru că bărbatul îl crezuse. Tot ce-şi dorea acum era să doarmă.
Bărbatul încuviinţă din cap şi strânse lama cuţitului. Îşi adună lucrurile şi se pregăti de plecare. Se uită în jur şi verifică să nu fi uitat ceva. Când termină, se întoarse cu faţa către Gibson.
– Unde-i Suzanne? întrebă Gibson.
– Nu ştiu.
– De ce l-ai ucis pe tata?
Bărbatul îl privi curios.
– Ce importanţă are?
– Suzanne era însărcinată. Copilul era al tatei?
– Chiar vrei să afli? Crezi că asta o să-ţi aducă liniştea?
Gibson nu ştiu ce să răspundă.
– Te rog.
