Gibson se îmbrăcă cu băgare de seamă, gemând de durere în timp ce îşi trăgea tricoul pe el. Rucsacul său se afla la marginea patului; scotoci prin el pentru a-şi confirma dispariţia laptopului şi a stickului. Găsi în schimb arma lui Billy, şapca Phillies şi Frăţia Inelului. Găsi şi fotografia cu Ursuleţul stând întinsă pe canapea, însărcinată. Însărcinată cu copilul lui „Tom B.“
O idee nebunească îi trecu prin cap. Răsfoi cartea, căutând primele pagini. Îi luă
un minut, dar în cele din urmă găsi pasajul şi citi cu voce tare cuvintele care îi erau familiare:
„Ia spuneţi, micuţii mei, încotro, aşa suflând ca nişte foale? Ce s-a întâmplat aici? Ştiţi cine-s eu? Sunt Tom Bombadil. Spuneţi-mi care-i necazul. Tom se grăbeşte-acum.“
Începu să plângă şi să zâmbească printre lacrimi. Îl cuprinse un sentiment de exaltare disperată. Pe marginea foii găsi o notă scrisă cu portocaliu: Ştiam eu că ai să înţelegi.
Râse tare, apoi îşi înăbuşi hohotul, acoperindu-şi gura cu palma. Cât curaj avusese Ursuleţul! Incredibil. Continuă să plângă, dar, pentru prima oară după
mult timp, îşi simţi mintea limpede. Limpede şi furioasă. Îşi şterse lacrimile.
Acum ştia ce avea de făcut.
Îşi puse şapca pe cap şi, ţinând strâns cartea la piept ca pe un catehism, se îndreptă târşâindu-şi picioarele spre camera de zi. Încăperea era mică şi rustică şi mirosea ca interiorul unei coloane de aburi. Hendricks dormea pe o canapea jerpelită, dar se trezi când Gibson trecu lipăind pe lângă el. Un televizor vechi şi voluminos, aşezat pe o etajeră strâmbă, era fixat pe un canal de ştiri. Reportajul era despre apropiata convenţie din Atlanta. Deşi Anne Fleming nu cedase oficial, nominalizarea lui Lombard părea iminentă. Se specula că cei doi îşi programaseră o întâlnire la Atlanta pentru a discuta posibilitatea de a face echipă
împreună.
Jenn stătea aşezată la o măsuţă, lângă fereastră, cu mai multe pistoale şi gloanţe în faţă, şi dezasambla un Steyr M-A1. Gibson era convins că femeia putea face acele operaţiuni cu ochii închişi, căci nu-şi lua nici o clipă privirea de la mica deschizătură dintre perdele, prin care avea vedere la aleea ce ducea spre casă.
– Te-ai săturat de stat în pat? îl întrebă ea fără să-şi mişte capul.
– Şi eu mă bucur să te văd.
Jenn aruncă un ochi în direcţia lui şi îi zâmbi.
– Arăţi mai înalt.
– Nu mă simt aşa. Unde suntem?
– Carolina de Nord. Lângă Greensboro.
– Greensboro?
Jenn şi Hendricks îl puseră la curent cu cele întâmplate. Începând cu haosul schimbului de focuri de la casa de pe malul lacului şi terminând cu dispozitivul de urmărire pe care îl cususeră în interiorul rucsacului lui şi care îi condusese la sud de Charlottesville şi mai apoi la Cherokee-ul parcat în faţa casei părinteşti.
– Dar tu cum ne-ai găsit? întrebă femeia.
– Am spart telefonul lui Hendricks.
Jenn se arătă oarecum impresionată, spre deosebire de Hendricks.
– Atunci, presupun că suntem chit, spuse ea.
– Mda, cam aşa ceva.
Atacatorul ieşise pe scara exterioară a subsolului şi se făcuse nevăzut prin curtea din spate. Un vecin sunase probabil imediat la 911, pentru că Jenn şi Hendricks reuşiseră să-l scoată de acolo cu foarte puţin timp înainte ca poliţia să
împânzească zona. Abandonaseră vehiculele în parcarea unei băcănii de lângă
Roanoke şi cumpăraseră cu bani gheaţă un Ford Probe model 1995.
– Şi de acolo nu ne-am mai oprit, adăugă Hendricks.
Între timp se sculase şi se aşezase pe canapea, întinzându-se şi căscând.
De la Roanoke ţinuseră drumul spre sud, până ce găsiseră o cabană ieftină de închiriat. Îl îngrămădiseră pe Gibson în portbagaj şi se dăduseră drept un cuplu de tineri însurăţei care îşi sărbătoreau prima aniversare. Închiriaseră cabana pentru toată luna august. Era izolată. Plătiseră cash, iar proprietarul locuia în Raleigh, aşa că era puţin probabil să-şi facă apariţia neanunţat. Una peste alta, fusese o găselniţă de ultim moment foarte inspirată pentru cineva care transporta o persoană rănită.
– Telefoanele mobile? întrebă Gibson.
– Le-am prins cu bandă adezivă sub două camioane cu remorcă, răspunse Hendricks.
– Am trecut pe telefoane cu cartele preplătite, imposibil de depistat, adăugă Jenn arătându-i un telefon mobil cu clapă. Bun, acum că ai aflat povestea noastră, ce-ar fi să ne spui cum ai ajuns să atârni de o funie?
– Ce avem de mâncare? întrebă Gibson. Mi-e o foame de lup.
– Piure de mazăre? Sau cremă de morcovi?
– Altceva în afară de mâncare pentru bebeluşi nu avem?
– Ce repede cresc copiii! comentă Hendricks.
Hendricks se dovedi un bun bucătar. Fie asta, fie Gibson era mai flămând ca oricând. Rase ouăle, şunca şi turtele de cartofi şi mai ceru o porţie. Şi încă una.
Jenn veni din camera de zi şi se postă în pragul uşii de la bucătărie.
– Ce-ai căutat în Charlottesville? întrebă ea.
