Gibson îşi mută privirea de la ea la Hendricks. De unde să înceapă? Fără testul de paternitate sau stickul de memorie al lui Duke, nu avea nici o dovadă. Cum putea să le ceară să-l creadă pe cuvânt? Până să îi fie vârât sub nas testul de paternitate, el însuşi crezuse că Duke era tatăl. Cum să-i convingă pe cei doi că
adevăratul duşman era Benjamin Lombard? Cel mai bine era să înceapă cu începutul, îşi zise, şi deschise Frăţia Inelului pentru a le arăta notiţele Ursuleţului. Măcar asta era ceva palpabil.
– Ce ar fi trebuit să-ţi povestească ea? îşi ridică Jenn ochii de pe carte. Ce s-a întâmplat la meciul de baseball?
Gibson le relată episodul cu călătoria şi căderea psihică a Ursuleţului pe stadion.
– M-am dus la Charlottesville ca să iau jurnalul tatei. M-am gândit că voi găsi lămuriri în el.
– Şi?
Le relată cele aflate din jurnalul lui Duke. Decizia de a o aduce pe Suzanne mai devreme acasă. Cumpărarea celor două şepci Phillies.
– Duke a cumpărat şapca? întrebă Jenn.
Hendricks scoase un fluierat.
– Ce mai îmbârligătură!
Gibson le explică originea numelui Tom B., legătura cu personajul Tom Bombadil şi motivele pentru care Suzanne inventase un iubit.
– Lombard a fost. De aceea a fugit Suzanne. Copilul era al lui Lombard.
Jenn şi Hendricks rămaseră tăcuţi, asimilând veştile-bombă. După aceea Jenn îşi privi partenerul şi se înţeleseră din ochi.
– Ce e? întrebă Gibson.
– Trebuie să-ţi arătăm ceva, zise Jenn.
Ieşi din cameră şi se întoarse cu laptopul ei şi cu un plic din hârtie groasă.
Scoase din plic o fotografie de la locul unei crime înfăţişând un bărbat spânzurat în garaj.
Gibson o studie.
– Cine e?
– Terrance Musgrove.
– Tipul cu casa de pe malul lacului?
– Da. Acum îţi voi arăta o altă poză. Dar… făcu Jenn o pauză, şovăitoare. E a tatălui tău.
– Duke? se miră Gibson prosteşte. E ceea ce cred eu?
– Nu ştiu ce crezi, dar trebuie să o vezi cu ochii tăi.
Gibson înghiţi în sec şi dădu aprobator din cap. Jenn afişă poza pe ecran şi răsuci laptopul pentru ca Gibson să o poată studia. Gibson se holbă mult timp la marginile fotografiei, în speranţa că imaginea avea să-i pătrundă în minte prin viziunea periferică. Amortizând cât de cât impactul. Respiraţia i se acceleră.
Privi poza.
Îl surprinse ce amintiri greşite păstrase. În mintea lui, în după-amiaza aceea îşi descoperise tatăl chiar lângă scări, atârnat nu foarte sus, aşa încât l-ar fi putut atinge. Dar în fotografie Duke se afla în capătul opus al încăperii. De sub picioare îi dispăruse un scaun, nu un taburet. Şi avea ochii închişi, nu deschişi.
– De ce mi-ai arătat poza? întrebă Gibson uitându-se când la o fotografie, când la cealaltă. Aveau multe în comun, doar ambele înfăţişau oameni morţi. Amândoi bărbaţii erau în şosete. Pantofii… Stai un pic. Ochii îi fugiră spre cealaltă poză.
Între pantofi existau similitudini.
– Pantofii?
Jenn încuviinţă din cap.
Gibson studie din nou fotografiile. În ambele, pantofii erau aşezaţi cu grijă unul lângă altul, cu vârfurile îndreptate, în unghi, în direcţia opusă cadavrului.
Unghiul era acelaşi. În mod normal, un om spânzurat se contorsionează; funia se roteşte şi se răsuceşte şi abia după un timp rămâne nemişcată. Poziţia pantofilor nu putea fi o coincidenţă.
– El i-a omorât pe amândoi.
– Şi s-a întors după zece ani ca să te ucidă pe tine.
– Ce nebunie! exclamă Gibson.
– De curiozitate, tipul avea nasul spart? întrebă Hendricks.
– Da. De unde ştii?
– Are în jur de cincizeci de ani? E alb? Slab? Cu păr castaniu, tuns scurt şi început de chelie? Cu o faţă banală?
– Mda, el e.
