În fundal se auzea o emisiune de știri.
— Îmi pare rău, Finn. Nu pot. Nu ai văzut știrile? Ramura locală a mafiei ruse a avut din nou câștig de cauză în instanță, dimineață, iar eu trebuie să mă
întâlnesc în seara asta cu câțiva tipi de la CON să vedem ce facem.
CON. Crima Organizată și Narcotice. Georgia lucra la Crime cu Violență.
— Tu nu lucrezi la Narcotice.
— Nu, dar le țin companie când își îneacă amarul în paharul cu bere.
În fundal, canalul s-a schimbat. Acum se auzea o temă muzicală, probabil o reluare a cine știe cărui serial polițist la care Georgia se uita numai ca să
evidențieze detaliile muncii ei pe care scenariștii le redau greșit.
— Hai, Georgia. E ceva important.
— Nu o poți suna pe Vero?
— Steven a concediat-o dimineață și acum Vero nici nu-mi mai răspunde la telefon. Nu am pe nimeni altcineva. Și chiar trebuie să fac asta. Ce să fac? Ce naiba făceam, de fapt? Dumnezeule, chiar am de gând să fac asta? Da, fir-ar să
fie. Chiar am de gând să fac asta: E o cercetare pentru un proiect la care lucrez și nu-i pot lua pe pitici cu mine.
— Dar prietenii tăi? Nu te pot ajuta?
— NU sunt suficient de apropiați. Mi-am înfipt un deget în tâmplă, gândindu-mă la cei câțiva oameni pe care probabil i-aș putea suna, dar nu aveam s-o fac.
Lui Steven nu i-au plăcut niciodată prietenii mei. Poate pentru că nici lor nu le-a plăcut niciodată de el. Și de-a lungul anilor, conștient sau nu, i-am lăsat pe toți în plata Domnului. L-am ales pe Steven, în defavoarea lor. Iar după divorț, prietenii lui Steven l-au ales pe el.
Ea a dat televizorul din fundal mai încet și a înjurat în barbă.
— Nu ai nicio bonă prin vecini care să poată sta cu ei?
Corect. Ca mătușica Amy?
VP - 34
— Fostul meu soț tocmai a angajat un avocat ca să deschidă acțiune pentru custodia copiilor și mi-a concediat bona! Așa că nu, Georgia, nu am pe nimeni care să poată sta cu ei.
A oftat cu atâta năduf, că ar fi putut dărâma ușile unui laborator de metamfetamine.
— Bine. Dar numai pentru două ceasuri. Dacă nu te întorci până la zece, te dau în urmărire generală și organizez o căutare.
Am îngăimat un mulțumesc grăbit și am închis repede, să nu se răzgândească. Am aruncat o tăviță cu nuggets de pui în cuptor, am spălat și am hrănit copiii, i-am pus un scutec curat lui Zach și am fugit sus, să mă pregătesc pentru diseară. În timp ce suflam praful de pe o geantă neagră, veche, bătută cu mărgele, și îndesam în ea peruca și trusa de machiaj, m-am întrebat cum era Harris Mickler în spatele ușilor închise. Ce fel de secrete ascundeau el și Patricia în dulap? Păcatele lui Harris chiar meritau cincizeci de mii de dolari ca să scapi de el?
VP - 35
Capitolul 7
Mi-am luat porția de baruri la viața mea. Baruri de facultate, spelunci, baruri elegante cu Steven, când cina și bea cu clienții, baruri pentru polițiști cu Georgia, baruri gay (tot cu Georgia) și baruri sordide de striptease, în zone nu tocmai drăguțe ale orașului, în numele documentării pentru o carte de care probabil nu ați auzit niciodată. Dar, indiferent de câte baruri am pus piciorul înainte, de fiecare dată când pășeam într-unul nou singură, mă simțeam stânjenită. Uram sentimentul că toți ochii din încăpere se întorceau spre ușă să
vadă cine a intrat.
Sau, mai rău, când niciunul nu se deranja să se întoarcă.
The Lush era plin de costume cu cravată și rochițe negre și nimeni nu părea să observe sau să manifeste interes pentru încă o fustă neagră care încerca să
se strecoare înăuntru. Mi-am verificat peruca, asigurându-mă că e la locul ei, mi-am lăsat ochelarii de soare supradimensionați mai jos pe nas ca să permit ochilor să se acomodeze la lumina slabă din interior. Barul din alamă și lemn de cireș, cu sticlă gravată, luminată din spate, era împodobit cu sticle cu băutură
colorate. Era garnisit cu barmani tineri, nepermis de atrăgători, care probabil își petreceau zilele împărțind shoturi și căutând pe internet anunțuri de casting în DC. Am străbătut încăperea, croindu-mi drum printre mesele înalte și frânturi de conversație. În cele din urmă am reușit să prind ultimul scaun liber din capătul îndepărtat al barului. M-am întins să agăț cureaua rucsacului de spătar, dar mi-am adus aminte că-l lăsasem la Georgia, cu copiii. Așa că mi-am așezat poșeta de mână pe masă, simțindu-mă inconfortabil de ușoară fără bagajul meu obișnuit, ca și cum aș fi uitat ceva important acasă. În afară de actul de identitate, nu aveam cu mine decât un ruj roșu, bancnota de douăzeci de dolari de la Steven, telefonul și bucățica de hârtie mototolită de la soția lui Harris Mickler.
Am cercetat chipurile bărbaților de pe la mese. Apoi ale femeilor. Toți îmi aminteau vag de Steven și Theresa, dar eram destul de sigură că nu cunoșteam pe nimeni. Mi-am scos ochelarii și i-am îndesat în gentuță. M-am gândit să
comand o bere, dar locul ăsta nu părea prea potrivit pentru o Budweiser. Așa că
am cerut vodca tonic, uitându-mă în continuare prin bar după Harris Mickler în timp ce sorbeam din pahar. Înălțime medie, constituție medie, păr castaniu închis, cu câteva fire albe la tâmple. Ochii, mai curând mici pentru fața lui, se îngustau în două crăpături adânci când zâmbea. Cum nu am zărit pe nimeni care VP - 36
să aducă cât de cât cu el, când barmanul a trecut prin fața mea, am ridicat un deget ca să-i atrag atenția. S-a aplecat peste tejghea, cu palmele lipite de tăblia de alamă, întinzând o ureche ca să mă audă mai bine în tot vuietul și zarva aceea.
— Pe unde își pierd vremea de obicei corporatiștii? l-am întrebat.
A aruncat o privire la inelarul meu stâng, lipsit de inel. Cu un zâmbet atotștiutor, a arătat cu bărbia către un grup zgomotos de bărbați și femei, care râdeau în jurul câtorva mese alăturate:
— Tipii din imobiliare se adună de obicei acolo.
Apoi a arătat cu capul spre grupul de lângă aceștia:
— Bancherii și tipii cu creditele nu se duc prea departe.
