plec…
Julian a pus palma peste mâna mea când m-am întins să-mi iau șapca.
— Am terminat tura. Vrei să luăm ceva de mâncare?
Mi-a tresărit inima.
— Mi-ar plăcea.
Julian mi-a susținut privirea, iar ochii ca mierea exprimau căldură când a strigat după șeful lui:
— Hei, Les, eu plec. Ne vedem mâine.
A lăsat cârpa pe tejghea și și-a tras haina pe el, ocolind barul și venind la mine. Îi simțeam privirea plimbându-se peste corpul meu. Un zâmbet i-a încrețit colțul ochilor când a zărit poalele tricoului care ieșeau de sub hanorac. Mi-a ținut ușa deschisă, ridicând o sprânceană când am scos cheile din geantă.
— Unde mergem? a întrebat el, urmându-mă la camionetă.
Uneori, mi-am spus, trebuie pur și simplu să te așezi în fața unui ecran alb și să începi să scrii. Mașina mea era curată. Alternatorul era reparat. Aveam o bonă și suficienți bani în buzunar.
— Nu știu încă, am răspuns. Dar aveam o presimțire că acest capitol va avea un fiind fericit. Urcă. Vedem noi după aceea.
VP - 265
Capitolul 44
Era aproape zece dimineața când am ieșit împleticindu-mă și fără tragere de inimă din apartamentul lui Julian. El m-a condus până la ușă cu picioarele goale și fără cămașă, cu blugii atârnându-i pe șolduri și cu mâinile înnodate în părul meu, șoptindu-mi la revedere printre sărutări pe care le simțeam pe tot corpul.
Cu un zâmbet încăpățânat, m-am oprit la stop fredonând odată cu radioul și aranjându-mi părul, întrebându-mă ce îi voi spune lui Vero. Tehnic vorbind, îi datoram patruzeci la sută din poveste. Dar era plăcut să știu că acasă mă va întâmpina cineva care abia aștepta să audă tot ce s-a întâmplat.
Peste intersecția aglomerată, în parcarea de la Panera erau câteva mașini, ici și colo. M-am uitat la ceasul de pe bord. Probabil Patricia Mickler era deja înăuntru și mă aștepta. Dar de ce? Ce altceva putea să-mi ofere în afară de o explicație? Sau o scuză?
Semaforul s-a făcut verde. Mercedesul din spate a început să claxoneze. În loc să o iau drept prin intersecție, am apăsat pe accelerație, am tras de volan și am tăiat două benzi, intrând în parcarea de la Panera. Încetinind în fața restaurantului, m-am uitat prin geamurile fumurii în sala de mese, dar nu puteam distinge fețele celor din separeuri.
Poate Vero avea dreptate, chiar trebuia să îmi iau o greutate de pe piept și să-i spun câteva lucruri. Am tras într-un loc liber, mi-am aruncat geanta pe umăr și am traversat parcarea înainte să mă răzgândesc.
Coada de la tejghea era mică și toate capetele de la case s-au ridicat când am intrat. Sinceră să fiu, chiar nu-mi păsa dacă managera Mindy mă recunoștea. Cel mai rău lucru care se putea întâmpla era să-mi ceară să plec sau să cheme poliția. Hai să încerc. Cu capul sus, am defilat prin sala de mese cu încrederea unei femei care și-a petrecut noaptea cu cel mai fabulos avocat.
Am cercetat fețele în căutarea Patriciei. M-am oprit brusc când am văzut-o pe Irina Borovkov făcându-mi semn cu mâna dintr-un separeu.
Stătea singură în colțul îndepărtat, urmărindu-mă pe deasupra cănii cu cafea.
Zâmbetul ei de un roșu aprins s-a lărgit când m-am uitat la ea cu gura căscată. A arătat spre scaunul gol din fața ei. Mi-am ridicat geanta pe umăr, m-am îmbărbătat și am traversat încăperea.
— Doamnă Donovan, m-a întâmpinat când am intrat în separeu. Mă bucur că
ai primit biletul meu.
VP - 266
M-a trecut un fior rece. Felul în care mi-a rostit numele – felul subtil prin care îmi spunea că știe exact cine sunt și unde locuiesc – mi-a amintit cam prea mult de Feliks și de conversația din garajul lui Ramon.
Irina a șters urma de ruj de pe cană cu o unghie lungă, avea o manichiură
impecabilă. Cealaltă mână era ascunsă sub masă și am împietrit când mi-a dat prin gând că ar putea fi înarmată.
— Credeam că mă voi întâlni cu Patricia, am zis.
Irina a încuviințat gânditoare din cap.
— Patricia și-a dat declarația. În clipa asta, ea și tânărul ei prieten ar trebui să
fie în avion, în drum spre Brazilia, să înceapă o viață nouă pe tărâmuri mai calde.
— Te bucuri pentru ea.
— Sigur că da, a spus ea. Șuvițele de culoarea corbului îi cădeau peste ochi.
Altfel nu aș fi făcut toate aranjamentele pentru plecarea ei.
— Și tu? am întrebat. Ce ai de gând să faci acum, că…? M-am cutremurat la amintirea feței însângerate a lui Andrei. Și sunetul surd scos de trupul lui atunci când eu și Vero îl rostogoliserăm peste mormanul de pământ.
— Acum, că soțul meu nu mai e? Irina a ridicat cu eleganță din umeri. Cineva trebuie să rămână să se asigure că Feliks ajunge acolo unde merită. Nu va fi prea încântat când își va da seama cum a murit Andrei. Tu și cu mine l-am costat cam mult, iar Feliks nu e prost. Nu-i va lua prea mult până ce-și va da seama de toate.
Era un gând cam înfricoșător.
— Crezi că sunt șanse să scape?
A ridicat o sprânceană perfect pensată, sorbind din cafea. Nu i-a tremurat deloc mâna când a lăsat cana jos.
