VP - 255
— Nu mă ocup de acorduri de colaborare, am zis, ștergându-mi glazura de pe mâini. Vreau să-mi văd de viața mea. Steven e băiat mare. Se descurcă el.
— Să-ți vezi de viața ta, zici? Cu Nick?
— Nu. Mi-am pus picioarele, doar în șosete, pe măsuța de cafea, și le-am încrucișat, cântărind posibilitățile. Ce bine e să ai posibilități. Nu, doar eu. Eu, Vero și copiii. O să fim bine. Facturile erau plătite, îmi luasem camioneta înapoi, iar în frigider, sub broccoli, era un mic teanc de bancnote. Eram destul de sigură
că știu cum se va termina romanul meu.
Georgia a ridicat și ea picioarele pe masă. S-a lăsat pe spate, a închis ochii, ascunzându-și un zâmbet satisfăcut.
— Bun. Presupun că de acum nu mai trebuie să-mi fac griji pentru tine.
VP - 256
Capitolul 42
Acum, ridicarea corespondenței nu-mi mai provoca o stare de descurajare.
De obicei, cutia era goală, cu excepția câtorva cataloage și cupoane, precum și a câtorva facturi ocazionale, nesemnificative. Înfofolită în geacă, cu mâinile vârâte adânc în buzunare ca să mă apăr de frig, am traversat peluza pe înserat, ferindu-mă de scheletele din hârtie atârnate de copacul din față și de pietrele de mormânt, din polistiren, împrăștiate prin curtea mea din față. În aer plutea o mireasmă de fum și de dovleci scobiți. Noaptea cețoasă era încărcată de promisiunile sărbătorii de Halloween.
Firele tăioase de iarbă scrâșneau sub picioarele mele. Am făcut cu mâna spre fereastra de la bucătărie a doamnei Haggerty, sigură fiind că mă supraveghea.
Nu mă mai deranja atât de mult firea ei băgăcioasă.
Balamaua cutiei poștale a scârțâit când am pescuit dinăuntru teancul subțire de plicuri. Le-am răsfoit distrată în timp ce traversam înapoi peluza spre ușa din față. Factură la electricitate, la apă, internet și telefon, cele obișnuite… M-am oprit la un plic gros de la avocatul lui Steven, care probabil conținea o nouă
înțelegere de custodie comună pe care mi-o propusese săptămâna asta. Când am trecut la următorul plic, picioarele mi-au înțepenit. Scrisoarea subțire nu avea timbru. Nici adresă de returnare. Doar numele meu scris cu litere mari pe partea din față.
M-am uitat în ambele părți ale străzii. Nicio mașină neobișnuită parcată pe margini. Nimeni nu stătea pe peluză. Ofițerul Roddy fusese eliberat încă de acum câteva zile, imediat după ce Feliks fusese arestat. M-am uitat înapoi, spre fereastra doamnei Haggerty, întrebându-mă dacă a văzut cine a adus-o.
Casa mi s-a părut excesiv de caldă când am lăsat facturile pe colțul mesei și am închis ușa după mine. Holul era plin de mirosul de brânză prăjită și sos de paste care se revărsa din bucătărie. Am deschis plicul, desfăcând încet hârtia din interior.
PANERA. ORA 10. MÂINE.
— Ce-i asta?
M-am oprit. Vero privea peste umărul meu.
— M-ai speriat de moarte.
— Suntem nervoasă? Vero studia cu atenție hârtia. Crezi că e Patricia Mickler?
VP - 257
— Cine altcineva? Am făcut-o bucăți, m-am dus la bucătărie și le-am îndesat în tocătorul de resturi.
— Nu te duci?
— Nu. S-a terminat. Aș fi fericită să n-o mai văd niciodată pe Patricia Mickler.
Exact la fel simțeam și în ce-o privea pe Irina Borovkov. Evitam telefoanele ei de zile întregi. Nu voiam mai mulți bani. Indiferent cum va fi părând pentru ea, nu eu i-am omorât soțul, așa că nu aveam niciun motiv să accept alte plăți. Din punctul meu de vedere, afacerea noastră era încheiată. Eram gata să las în urmă
tot acest capitol dezastruos din viața mea.
Am deschis puțin ușa cuptorului, ușurată să-mi văd lasagna fierbând. Tăiețeii de la margini prinseseră o culoare brun-aurie. Vero a venit în spatele meu, a ridicat folia. Am plesnit-o peste mână.
— E rândul meu să gătesc. Asta e petrecerea ta! Am închis cuptorul și am scos două pahare pentru vin. Vero își luase examenele de contabilitate și, în seara asta, sărbătoream toți patru.
În timp ce aranja masa, a bombănit:
— Dacă aș fi în locul tău, aș vrea să-i zic vreo două femeii.
— Cui? Patriciei? Da, era de la sine înțeles. Aș putea turui ceasuri întregi despre dispariția ei temporară și despre ce a făcut prietenul ei în garajul meu.
Am deschis robinetul, am apăsat întrerupătorul tocătorului și am făcut dispărute ultimele amintiri ale Patriciei Mickler și ale soțului ei sărit de pe fix, în timp ce spălam oalele și tigăile pe care le folosisem la pregătirea cinei.
S-a auzit soneria. Trecuseră numai câteva zile de când poliția dezgropase cadavrul lui Harris, așa că eu și cu Vero ne țineam respirația ori de câte ori cineva suna la ușă. Am închis tocătorul. Vero s-a uitat la mine.
— Aștepți pe cineva? a întrebat.
Am scuturat din cap.
— Probabil e Steven, vrea să vorbească despre noul acord de custodie. A venit azi prin poștă.
Vero a întredeschis ușa. Lanțul a zornăit și ușa s-a deschis larg, lăsând în casă
o pală de aer rece.
