ELLE COSIMANO
Seria: Finlay Donovan
Volumul 1
FINLAY DONOVAN
E MORTALĂ
Original: Finlay Donovan is Killing It (2021) Traducere din limba engleză și note de:
DIANA MORĂRAȘU
2021
VP - 2
Capitolul 1
Toată lumea știe că cele mai multe mame sunt gata să omoare pe cineva în orice dimineață, la ora 8.30. În dimineața zilei de marți, 8 octombrie, eu eram pregătită s-o fac de pe la opt fără un sfert. Dacă nu ați fost nevoite să îndesați un prunc de doi ani tăvălit prin sirop de arțar într-un scutec, în timp ce puștoaica voastră de patru ani se hotărăște să-și tragă o tunsoare exact înainte de a pleca la grădiniță, toate astea în timp ce încercați să dați de urma bonei lipsă ștergând zațul de cafea scurs dintr-un ibric preaplin pentru că, în buimăceala provocată de lipsa cronică de somn, ați uitat să puneți filtrul, atunci, dați-mi voie să vă spun eu cum stă treaba.
Eram gata să omor pe cineva. Și nu-mi păsa pe cine.
Eram în întârziere.
Agentul meu literar era deja în metroul care o ducea de la Grand Central la Union Station, unde trebuia să mă întâlnesc cu ea pentru o rezervare pentru brunch, la un restaurant pe care eu nu mi-l puteam permite, ca să discutăm pe îndelete cât de în urmă eram cu munca la o carte pe care am început-o de trei ori și probabil nu o voi termina niciodată pentru că… Dumnezeule, uitați-vă în jurul meu. Plin de motive.
Casa mea cu două etaje, în stil colonial, din South Riding era suficient de aproape de oraș pentru ca întâlnirea stabilită la ora zece să sune rezonabil. Era, de asemenea, suficient de departe de oraș ca să determine niște oameni, altminteri cu scaun la cap, să cumpere păpuși gonflabile în mărime naturală ca să se poată târî pe autostradă în ride-sharinguri fără să plătească taxa sau fără
să riște un atac armat din mașină, din partea noastră, a celor care nu ne-am vândut încă sufletele ca să ne cumpărăm păpuși gonflabile personale1.
Nu mă înțelegeți greșit. Îmi plăcea South Riding înainte de divorț. Pe vremea când încă nu aflasem că soțul meu se culca cu agentul nostru imobiliar, care era și membră în consiliul de administrație al asociației de proprietari. Bănuiesc totuși că nu la asta se gândea cucoana cu vânzările când descria mecca noastră
suburbană ca pe un „târg liniștit”. Pliantul era plin cu poze ale unor familii fericite care se îmbrățișau pe verandele desuete din fața caselor. Folosea cuvinte precum idilic și liniștit pentru a descrie vecinătatea, pentru că în paginile 1 În SUA există autostrăzi care au câte o bandă de mers pe care pot circula, în afară de autobuze, autoturismele cu mai mult de 2 pasageri fără a le fi percepută taxa de autostradă (n. red.).
VP - 3
lucioase ale unei reviste de imobiliare nimeni nu poate vedea, prin ferestrele închise, pe mama ruptă de oboseală, pruncul gol și lipicios, sau părul, sângele și cafeaua de pe jos.
— Mami, repară! Delia stătea în bucătărie frecându-și cu degetele un petic de păr cu țepi uzi și neuniformi, iar pe deasupra se și zgâriase cu foarfeca. O
șuviță subțire de sânge i se prelingea pe frunte. M-am repezit să o șterg cu o bavetă veche înainte să îi picure în ochi.
— Asta chiar că nu pot repara, puiule. Când ieși de la școală, te duc la frizer, da? Am ținut cârpa apăsată pe zona cheală până ce s-a oprit sângerarea. După
aceea, cu telefonul îndesat între umăr și ureche, m-am târât pe sub masă ca să
adun șuvițele de păr, numărând în gând tonurile de apel.
— Dar nu mă pot duce așa la școală! O să râdă toți de mine! Delia plângea cu lacrimi lipicioase, în timp ce Zachary își freca vafele de cap și se zgâia la ea din scaunul lui înalt.
— Tata ar ști cum să repare asta.
Am luat o masă zdravănă în cap; fiul meu de doi ani a început să bocească.
M-am ridicat țeapănă în picioare, fluturând un pumn plin cu șuvițele rare ale fiică-mii. Restul de păr era lipit, în amestec cu siropul, de genunchii nădragilor mei. Înghițindu-mi o înjurătură pe care eram sigură că fiul meu ar repeta-o săptămâni în șir la băcănie dacă aș rosti o cu voce tare, am aruncat părul ciopârțit cu foarfecă al Deliei în chiuvetă.
Undeva pe la al patruzeci și șaptelea țârâit a intrat mesageria vocală.
— Bună, Veronica. Finlay sunt. Sper că totul e în ordine, am spus mieros, în eventualitatea că ar fi fost călcată de vreo mașină sau poate i-a luat foc casa azi-noapte și a ars de vie. Nimeni nu vrea să fie un nemernic și să lase mesaje în care promite cuiva că-l strânge de gât că a întârziat doar ca să afle că omu’
fusese deja omorât. Te așteptam la șapte și jumătate, să pot ajunge și eu la întâlnirea din oraș, dar presupun că ai uitat, nu? Inflexiunea mea voioasă de la sfârșitul propoziției sugera că era în regulă. Că noi suntem în regulă. Dar nu era în regulă. Eu nu eram în regulă. Dacă asculți mesajul, dă-mi un telefon. Te rog, am adăugat înainte de a închide. Asta pentru că ascultau copiii, iar noi suntem mereu politicoși și folosim „te rog” și „mulțumesc”.
Am închis, l-am sunat pe fostul meu soț și am înghesuit iar telefonul între umăr și ureche, renunțând la speranța că voi mai putea salva ceva din ziua asta.
— Nu vine Vero? a întrebat Delia, cercetându-și cu ochi critic opera din păr și încruntându-se la degetele ei roșii și cleioase.
— Nu știu.
VP - 4
