— Dar ăsta nu e un drum adevărat, mami. Tata zice că e privat.
— Și dacă suntem implicate într-un accident?
— Dar nu conduce nimeni aici, s-a smiorcăit ea. Numai camioneta tatei.
Uneori mă lasă să merg și în spate! Partea asta mi-a mărturisit-o cu un zâmbet poznaș. I l-am întors, făcându-mi o notă mentală să împărtășesc informația asta avocatului meu, dacă va binevoi să-mi răspundă la telefon. Eram mai mult ca sigură că facturile lui erau în teanc alături de celelalte fabuloase note de plată
neachitate de pe prima treaptă a verandei mele.
Am înhămat-o pe Delia în scăunelul ei din spate și am luat-o în jos pe drumul pietruit, ridicând un nor de praf în urma noastră în vreme ce străbăteam ferma lui Steven. Nu-mi place să recunosc asta, dar terenul era chiar frumos. Plat, cu deschidere largă, cu vedere neobstrucționată spre poalele Apalașilor spre vest, cu recoltele tăiate în pătrate de diferite nuanțe de verde. Nu a fost greu deloc să reperez camioneta lui Steve printre ele. Vopseaua roșie contrasta cu trifoiul strălucitor din fundal și am putut zări chiar și spinarea încovoiată a lui Steve, care îl fugărea pe Zach în jurul mașinii. Zach țopăia de colo colo, țâșnind de fiecare dată din partea cealaltă. Scutecul lui plin aproape că bătea pământul.
Bună treabă, Steven. Bună treabă.
Când mi-a văzut mașina, l-a săltat și l-a îndrumat repejor spre mine, nerăbdător să scape de noi înainte să-i vină clienții. Din câte îl cunoșteam pe Steven, probabil o pusese pe asistenta aia blondă și drăguță să rețină clienții la birou până ce camioneta noastră dispărea de pe proprietate. Era un maestru al jocurilor murdare, ascunzându-și interesele și folosindu-se de tehnica distragerii VP - 25
ca să le mascheze, păstrându-și astfel imaginea impecabilă. Deși mă îndoiam că
cineva, fie el și Steven, ar fi putut ascunde petele uriașe pe care Zach le lăsase pe cămașa lui șmecheră împodobită cu logoul firmei.
Mi-a plasat progenitura comună în brațe cu un gest neceremonios, cam la fel cum făcusem și eu dimineață. Suzeta lui Zach – una care era prinsă cu o clamă
de salopeta lui – era de negăsit și el urla cât îl țineau plămânii în urechea mea.
— Mulțumesc că ai venit până aici, a strigat Steven, ca să acopere urletele lui Zach. Mi-ar fi plăcut să am vreme să o pup pe Delia, dar clientul meu trebuie să
pice dintr-o clipă în alta.
Mi-a făcut semn cu mâna peste umăr, apoi a bombănit ceva în barbă. M-am întors și am văzut-o pe Delia care se eliberase din ham și dădea să sară din mașină. A alergat spre noi și s-a repezit în brațele lui Steven. El a așternut o pupătură pe creștetul ei și a așezat-o jos, lângă mine, cu ochii îngrijorați ațintiți la drum.
— Trebuie să fie unul barosan, am zis, luptându-mă să-l țin pe Zach liniștit.
— E dezvoltatorul noului complex din Warrenton, ți-am spus despre el, a rostit Steven absent. Douăzeci și cinci de mii de unități în următorii zece ani. A ridicat un deget către unul dintre membrii echipei sale, dându-ne amândurora de veste că mai avea de așteptat un singur minut.
L-am săltat pe Zach pe șold. Puștiul și-a lăsat capul pe umărul meu și urletele lui s-au stins în niște gemete sfâșietoare.
— Perfect, minunat. Nu vreau să te rețin. Unde-i păturica lui Zach?
Steven a încremenit.
— Am lăsat-o acasă dimineață. Cu suzetă cu tot.
Acum era limpede de ce voia să mă vadă dispărută cât mai repede. M-am oprit din legănatul lui Zach și m-am holbat la el. Zach s-a arcuit în brațele mele și a început să plângă din nou.
— Uite.
Roșu la față, Steven s-a scotocit prin buzunare și a scos o cheie din inelul cu chei.
— Poți să te oprești pe la mine și să le iei. Lasă cheia sub preș și nu cumva să-i spui Theresei că te-am lăsat în casă. M-a înșfăcat de braț și m-a tras spre mașină.
M-am oprit și l-am lăsat pe Zach jos. Plânsetele s-au oprit brusc și puștiul a zbughit-o voios. Steven a dat să-l prindă, dar Zach se îndrepta glonț spre câmp.
Mi-am pus palma streașină la ochi să mă feresc de soarele după-amiezii, uitându-mă la Zach, care își luase deja tălpășița.
VP - 26
— E lung drumul până aici și nu prea mai am benzină. Nu am la mine decât douăzeci de dolari. Te superi? Am întins o mână. Dacă voia cu atâta disperare să
ne vadă plecați, măcar putea să acopere deplasarea.
Steven, cu maxilarul încleștat, și-a întors privirea de la Zach:
— Douăzeci e mai mult decât suficient ca să ajungi acasă. Nu-i chiar așa departe. A afișat un zâmbet scremut. Probabil ca să nu pară un nemernic absolut în fața Deliei.
M-am aplecat puțin, am pus o mână pe creștetul fiicei noastre și i-am ridicat pălărioara. Împreună cu ea au ieșit și câteva șuvițe. Lui Steven i-a căzut fața.
Privirea lui cerceta cu disperare drumul pietruit din spatele nostru, în timp ce scotea o bancnotă de douăzeci din buzunar, pe care mi-a îndesat-o în palmă.
Delia mi-a smuls pălăria, străduindu-se din răsputeri să și-o tragă la loc pe cap.
Am alergat să-l recuperez pe Zach înainte să se cațăre pe tractorul galben care îi atrăsese atenția.
— Mulțumesc că ai avut grijă de Zach, am zis după ce pruncul a fost în brațele mele, zbătându-se și scâncind. Ei, cred că e timpul să plecăm și noi.
Se apropiau două mașini, într-un nor de praf. Mercedesul strălucitor s-a oprit în spatele falusului desenat pe geamul din spate al mașinii mele și sunt absolut sigură că Steven nu a arătat niciodată mai ușurat decât atunci când am prins copiii în centurile de siguranță ale scăunelelor și am închis portierele.
— Ajungi mai repede dacă o iei pe drumul din spate, a zis el deschizându-mi portiera cu un gest care probabil dădea bine de la distanță. Ține drumul pietruit până la capăt. Dă în șoseaua rurală din spatele fermei. Fă la dreapta, iar la dreapta, și urmărește indicatoarele până ieși în autostradă.
Steven ne-a făcut semn cu mâna și s-a repezit să-și întâmpine clienții, ale căror mașini blocau oricum drumul pe care veniserăm.
