Dacă ar fi făcut-o numai o dată, hai să zic, aș fi înțeles, dar au fost și altele.
Multe altele.
Mai exact, despre câte multe altele vorbim aici? Cinci? Zece? Cincizeci de mii?
Și de ce ar fi foarte, foarte rău dacă i-ar spune că știe despre celelalte?
Am luat-o pe aleea mea, scrâșnind la stopul din dreptul mormanului de facturi neplătite de pe veranda din față. Rugându-mă în gând ca Steve să fi plătit factura la electricitate, am apăsat pe butonul telecomenzii. Am răsuflat ușurată
când poarta garajului s-a ridicat cu un huruit. Am băgat camioneta înăuntru și am închis poarta după mine, holbându-mă la dulapul acela gol în timp ce închideam motorul. Garajul era întunecat și liniștit. Am rămas câteva clipe acolo, gândindu-mă. La copii. La facturi. La Steven și Theresa.
La toate problemele din viața reală pe care cincizeci de mii de dolari le-ar fi putut repara.
Am pescuit biletul mototolit din buzunar, l-am desfăcut și l-am netezit, întrebându-mă cât de rău putea fi soțul Harris Mickler.
VP - 19
Capitolul 3
Când am deschis ușa de la bucătărie, ceasul cuptorului cu microunde pâlpâia.
Știam că trebuia să-i mulțumesc lui Steven pentru asta; n-ar fi permis ca progeniturile noastre să stea într-o casă fără curent electric. Totuși, e greu să fii recunoscătoare pentru apă caldă și lumină când din vina lui Steven casa noastră
a început să se dărâme bucată cu bucată. Eram aproape sigură că toate astea făceau parte din planul avocatului, care l-o fi sfătuit să îmi dea cu țârâita în fiecare lună, astfel încât Steven să poată interveni și salva situația, restabilind iluzia valorii sale morale și pătând-o pe a mea.
Cu cât trecea timpul, cu atât mă întrebam tot mai des dacă nu cumva el avea dreptate. Următoarele ore mi le-am petrecut gândindu-mă la Harris Mickler. În cele mai virtuoase momente ale mele, mi-l imaginam arătând ca Hugh Jackman, prea atrăgător și fermecător ca să se poată apăra de nenumăratele femei care se aruncau la picioarele lui, sărmana victimă a unei soții geloase care probabil ar profita din plin de pe urma asigurării lui de viață. În clipele de care eram oricum, numai mândră nu, mi-l imaginam ca pe un fel de Joe Pesci pe Viagra, luând serios în considerare faptul că, la înălțimea lui, probabil aș putea sălta cadavrul în spatele camionetei.
Aceste gânduri erau de obicei însoțite de fantezii despre cărucioare pline cu cumpărături în hypermarket. Fantezii în care îmi permiteam să calculez câte pachete economice de Huggie, LeanCuisine și șervețele pentru copii puteam cumpăra cu cincizeci de mii de dolari.
Mi-am lipit fruntea de ușa biroului meu, scârbită de mine însămi. Dacă
aveam atâta nevoie de bani, aș fi putut să pun mâna să scriu nenorocita aia de carte, pe care o așteptau și editorii, și agentul meu.
Oftând, am strâns husa de protecție din plastic și am apăsat pe clanță.
Măsura de securitate suplimentară nu era, probabil, necesară; nu mai deschisesem de atâta vreme ușa biroului. Sunt sigură că cei mici nici nu aveau habar de existența acestei camere. Aerul din interior era stătut și cu damf de mucegai. Biroul meu era acoperit cu un strat de praf, la fel și rama diplomei care atârna deasupra lui: o diplomă de licență în Arte de la Universitatea George Mason care mă califica pentru… absolut nimic.
Am deschis computerul și am așteptat, ciulind urechea la vaietul ascuțit al monitorului care se trezea la viață. Fusese computerul lui Steve în facultate, VP - 20
după aceea, până la divorț, computerul familiei. Era atât de vechi, încât o zi întreagă îmi mânca numai ca să încerc să pornesc blestemăția asta.
Hardul a bâzâit, iar clepsidra mouse-ului a început să țopăie de ici colo pe ecranul descurajant de gol. De unde să încep? Cum să scriu povestea de dragoste captivantă a cuiva, când eu mi-am ratat complet propria poveste? Se apropia ora prânzului și Steve aștepta să vin după Zach de câteva ceasuri deja.
Asta probabil pentru ca el și Theresa să își poată petrece restul zilei pipăindu-se între un prânz fițos și băuturile gratis de la bar. Dacă în următoarele șase săptămâni aș lucra în fiecare noapte după ce adorm copiii, s-ar putea să pot termina o primă formă absolut oribilă. Dar ce rost ar avea? Doar ca să irosesc puținii firfirici rămași din avans pe facturi cu termene depășite? Judecând după
grosimea teancului de pe verandă, banii ar trebui să se ducă în mai puțin de o săptămână.
Monitorul a clipit, dând semne de întoarcere la viață. A apărut o bară de căutare. Am tastat cuvântul cum. Ca în cum să scriu blestemata asta de carte și să-mi repar viața?
Restul casetei de căutare s-a umplut de la sine, alimentată de un istoric de căutare plin de întrebări violente și deocheate, toate începând aproximativ la fel: în cât timp se descompune un cadavru îngropat superficial pe timp de iarnă
în Virginia? Ce pagube produce un glonț de Colț 45 asupra unui adult masiv, cu pectorali anormal dezvoltați? Cum ar putea fi eliminate trăsăturile de identificare ale unui cadavru?
Ar fi trebuit să închid motorul de căutare și să deschid un document Word.
Aveam suficiente motive să mă apuc de cartea asta. Dar aveam și cincizeci de mii de motive să fiu curioasă cine este Harris Mickler.
Pe bune, dacă tot am ajuns aici, ce mai conta o căutare în plus? Doar cât să
pun o față sub numele ăsta. Ce rău putea face un clic rapid pe câteva documente publice, doar cât să îmi fac o idee cât de vagă despre cine era Harris Mickler?
M-am așezat comod în scaun și, cuprinsă de un sentiment ciudat, m-am cuibărit mai bine în moliciunea scobiturii lui. Când am dat să pun mâinile pe tastatură, a vibrat telefonul pus pe birou, lângă ea. Poza de profil a fostului meu soț a apărut pe ecran și am trecut repede degetul peste ecran doar ca să fac dispărută imaginea.
— Salut, Steven.
— Ți-a revenit curentul?
— Da, mulțumesc că te-ai ocupat, i-am zis cu un zâmbet scremut, sperând că
îl va putea auzi. Zach guița ca un purceluș furios în fundal. Steven a grohăit.
VP - 21
— Nu-mi mulțumi mie, s-a ocupat Theresa. Are un client care lucrează la NOVEC. A tras niște sfori ca să-ți redeschidă contul. Apoi ea și Amy au trecut pe la tine când se duceau să ia prânzul și ți-au închis garajul. Apropo de asta, Theresa mi-a spus că ușa de serviciu de la bucătărie nu era încuiată. Ar trebui să
fii mai atentă la toate treburile astea, mai ales că petreci acolo atâta vreme singură, cu copiii.
Mi-am mușcat limba ca să nu scap ceva care să arate nerecunoștință și amărăciune.
