Nu știu sigur dacă am fost ușurată sau dezamăgită când și-a luat privirea de la mine și s-a întins după geanta ei.
M-am întors la sandviciul meu, verificându-mi printre îmbucături mesajele ratate. Unul de la Steven, care voia să știe dacă mai întârzii mult. Două de la compania de cărți de credit care îmi amintea că depășisem nu știu ce termen. Și VP - 14
un e-mail de la editorul meu, care mă întreba cum stau cu cartea. Aveam sentimentul ciudat că sunt urmărită, dar femeia de alături era aplecată peste o bucată de hârtie și scria ceva.
Peste alte câteva minute Sylvia s-a întors în sală. Mi-a stat inima când am văzut că nici măcar nu se sinchisește să se așeze din nou la masă.
— Iartă-mă, scumpo. Dar trebuie să plec, a zis ea, întinzându-se după geantă.
Trebuie să prind metroul înapoi spre centru. Am o ofertă fabuloasă care a apărut pentru un alt client și nu am la dispoziție decât o fereastră de patruzeci și opt de ore. Trebuie să mă mișc repede, înainte ca oferta să fie retrasă. Și-a pus geanta pe umăr: Mi-ar fi plăcut să avem mai mult timp să vorbim.
— Nu, e-n regulă, am asigurat-o. Dar nu era în regulă. Toată povestea asta nu era în regulă. E numai și numai vina mea, am adăugat.
— Da, asta așa e, a încuviințat, punându-și ochelarii de soare și lăsându-mă
cu comanda ei cu tot. Acum vezi ce faci cu cartea aia fabuloasă și anunță-mă
când ai terminat.
M-am ridicat, am schițat un zâmbet forțat în timp ce schimbam niște pupături nefirești pe obraz, ce ne făceau să semănăm cu niște prietene care chiar n-aveau niciun chef să se atingă. Sylvia era din nou cu telefonul la ureche înainte să iasă pe ușa restaurantului.
M-am prăbușit din nou în scaunul meu. Femeia care stătea lângă noi dispăruse și m-am uitat repede în jos, răsuflând ușurată la vederea rucsacului cu portofel cu tot înăuntru. Am curățat tava Sylviei, aruncând farfuriile și tacâmurile la coșurile pentru deșeuri reciclabile. Când m-am întors la masă, am găsit sub farfurie o hârtie împăturită. M-am uitat încă o dată în jur după femeia de alături care scrisese ceva la un moment dat, dar nici urmă de ea. Am despăturit biletul.
50.000 $ cash
HARRIS MICKLER
NORTH LIVINGSTON Nr. 49
ARLINGTON
Și un număr de telefon. Am mototolit biletul și am dat să-l arunc la coș. Dar semnul dolarului – și toate zerourile aferente – mi-au stârnit curiozitatea. Cine era Harris Mickler? Și de ce avea atâția bani cash? Și de ce femeia de alături a lăsat biletul pe tava mea, când ar fi putut foarte bine să mi-l dea ea însăși?
Am vârât bilețelul ciudat în buzunar și mi-am luat geanta. Soarele amiezii se reflecta în parbrizele mării de mașini de afară și am cotrobăit orbește prin geantă după cheile mașinii, luptându-mă să-mi amintesc unde le lăsasem. Am ajuns la spălătorie, dar cheile erau în continuare de negăsit, așa că stăteam VP - 15
lângă camionetă înjurând abisul din geanta mea. Am simțit câteva șuvițe de-ale Deliei gâdilându-mă la încheietură, iar degetele mi s-au lipit de rola cleioasă de bandă adezivă pe care o folosisem ca să-i repar freza. Am încercat s-o împing deoparte, dar m-am înțepat în ceva. Cu un țipăt scurt, am tras mâna din geantă.
O șuviță subțire de sânge mi se prelingea pe degete. Am cules cu atenție cârpa pătată de sânge cu care ștersesem dimineață fruntea fiică-mii. Sub ea am dat peste cuțitul bont de bucătărie pe care-l aruncasem în geantă, alături de cheile mașinii.
Am apăsat bavețica pe tăietura superficială și am dat tare aerul condiționat, așteptând să mi se oprească sângerarea. Aerul de afară era răcoros, prevestea toamna, dar mașina fierbea sub soarele amiezii, iar părul meu era deja ud leoarcă de sudoare pe sub peruca aspră. Mi-am dat-o jos și am înghesuit-o în rucsac, împreună cu ochelarii de soare. O femeie mult prea bine făcută, cu un coc ordonat de mamă responsabilă, se holba în spate, la mine, prin oglinda retrovizoare. Mi-am șters rujul roșu cu aceeași bavețică, simțindu-mă ca o impostoare. Pe cine încercam să păcălesc? Nicio șansă să termin cartea asta într-o lună. Cu fiecare zi pierdută, legănată de iluzia că voi reuși să îmi câștig existența ca scriitoare, eram cu o zi mai aproape de a-mi pierde copiii. Ar trebui să o sun pe Sylvia acum, aici, și să-i spun adevărul.
Am scos telefonul din buzunar. Odată cu el, a căzut și biletul ăla ciudat. L-am desfăcut.
Cincizeci de mii de dolari.
M-am uitat la telefon. Apoi din nou la bilet, curiozitatea făcându-mă să
zăbovesc la numărul de telefon din josul paginii.
Puteam oricând să spun că am greșit numărul, nu? Telefonul bipăia în timp ce tastam. O femeie a răspuns după primul sunet de apel.
— Alo? Vocea ei liniștită era ezitantă.
Am deschis gura, dar nu mi-a ieșit nimic inteligent.
— Alo?
— Ai găsit biletul.
Nu prea știam ce să spun, așa că am dat-o cotită:
— Crezi?
A răsuflat, cu un tremur de nerăbdare, în telefon.
— Nu am mai făcut niciodată asta. Nici măcar nu știu dacă fac ceea ce trebuie.
— Ce să faci?
A chicotit, un râs panicat, aproape isteric, care s-a stins într-un fornăit.
Legătura era atât de bună, era ca și cum ar fi stat acolo, chiar în fața mea. M-am VP - 16
uitat prin parbriz la mașinile din jur, așteptându-mă s-o văd întorcându-mi privirea.
Degetul meu se învârtea deasupra butonului roșu de pe ecran.
— Ești bine? am întrebat-o, împotriva oricărei rațiuni. Ai nevoie de ajutor, ceva?
