Probabil că Vero ar lua-o în brațe și ar scoate din claia de pe capul ei cine știe ce creastă la modă. Sau ar ascunde-o sub o elaborată coadă împletită. Eram absolut sigură că orice încercare similară din partea mea nu ar face decât să
înrăutățească lucrurile.
— Poți s-o suni pe mătușa Amy?
— Tu nu ai o mătușă Amy.
— Ba da, am. Era sora Theresei în colegiu. Ea îmi poate repara părul. A studiat cometica.
— Vrei să spui cosmetica. Și nu, nu e mătușa ta doar pentru că a fost în aceeași frăție cu Theresa în colegiu.
— Îl suni pe tata?
— Da.
— El știe cum să repare lucrurile.
Am afișat un zâmbet forțat. Steven știe și cum să strice lucrurile. Cum ar fi visurile și jurămintele de nuntă. Dar nu am spus asta cu voce tare. Am scrâșnit din dinți, pentru că psihologii pediatrici zic că nu e bine să îți critici fostul în fața copiilor. Și bunul simț îți spune, de asemenea, că n-ar trebui s-o faci tocmai când aștepți să răspundă la telefon ca să-l poți ruga să aibă grijă de ei.
— El folosește „lipici de rață”, a insistat Delia, ținându-se după mine prin bucătărie în timp ce aruncam resturile micului dejun la gunoi și am trântit farfuriile în chiuvetă, cu sănătatea mea mentală cu tot.
— Vrei să zici „bandă adezivă”2. Nu-ți poți repara părul cu bandă adezivă, scumpa mea.
— Ba tata poate.
— Taci puțin, Delia.
I-am făcut semn să tacă. Fostul meu soț a răspuns în cele din urmă la telefon.
— Steven? Părea sâcâit chiar înainte de-a apuca să zică bună dimineața. Dacă
stau bine să mă gândesc, mi se pare că nici n-a zis bună dimineața. Am nevoie de o favoare. Vero n-a apărut și eu deja am întârziat la întâlnirea cu Sylvia, în oraș. Aș avea nevoie să-l las pe Zach la tine pentru câteva ceasuri. Din scaunul înalt, fiul meu mi-a trimis o strâmbătură însiropată, în timp ce eu mă străduiam să curăț pata de pe pantaloni cu cârpa umedă. Era singura mea pereche decentă
de pantaloni. De lucrat, lucrez în pijamale. A, și s-ar putea să aibă nevoie de-o baie.
— Mda, a spus Steve tărăgănat. Despre Vero…
M-am oprit din tamponat nădragii și am scăpat cârpa umedă în geanta desfăcută cu scutece de la picioarele mele. Cunoșteam tonul ăsta. Era același pe 2 Joc de cuvinte în lb. en.: duckglue și duct tape (n. trad.).
VP - 5
care-l folosise când m-a anunțat că s-a logodit cu Theresa. Era tonul pe care l-a folosit luna trecută când mi-a zis că a dat lovitura cu afacerea de amenajări pentru exterior grație contactelor imobiliare ale Theresei, așa că era în bani și, da, apropo, tocmai și-a angajat un avocat ca să ceară custodie comună.
— Am vrut să te sun ieri, dar Theresa și cu mine am avut bilete la meci și nici nu ne-am dat seama când a trecut ziua.
— Nu. M-am agățat de bufet. Nu, nu, nu.
— Lucrezi de acasă, Finn. Nu ai nevoie de o bonă full time pentru Zach…
— Nu face asta, Steven. M-am masat între sprâncene, unde înflorea o minunată durere de cap, în timp ce Delia mă trăgea de pantaloni și se smiorcăia invocând nu știu ce bandă adezivă.
— Așa că am concediat-o, a zis.
Nemernicule.
— Nu-mi permit să te finanțez la nesfârșit…
— Să mă finanțezi? Sunt mama copiilor tăi! Asta se cheamă pensie alimentară.
— Ai întârziat cu rata la mașină…
— Numai până iau avansul pentru carte.
— Finn. De fiecare dată când îmi rostea numele suna ca o înjurătură.
— Steven.
— Cred că e timpul să te gândești să-ți iei o slujbă adevărată.
— Cum ar fi udarea răsadurilor din cartier? Mda, am făcut-o și pe asta. Asta e adevărata mea slujbă, Steve.
— Să scrii cărți de doi bani nu e un serviciu adevărat.
— Se cheamă suspans romantic. Și am primit deja jumătate din sumă avans.
Sunt sub contract. Nu pot să ies dintr-un contract când am eu chef. Ar trebui să
le dau banii înapoi. Și, pentru că mă simțeam deosebit de ofensată, am adăugat: Sau poate vrei să mă finanțezi tu și cu asta?
