Am strâns buzele. Am încercat să zâmbesc. Sylvia era exact new-yorkezul pe care vi l-ați imagina dacă v-ați uitat prea mult la televizor. Probabil pentru că era din New Jersey. Pantofii ei erau din Milano. Machiajul arăta ca și cum ar fi coborât dintr-un DeLorean din anii 1980, iar hainele ei s-ar putea să fi fost jupuite de pe o felină mare din junglă.
— Pot să vă ajut cu ceva? a întrebat un angajat din spatele unei case. Sylvia s-a apropiat de tejghea, l-a chestionat pe tânăr despre opțiunile fără gluten și a comandat un sandvici cu ton și un bol cu supă de ceapă franțuzească.
Când mi-a venit rândul, am ales cel mai ieftin fel din meniu: o porție din supa zilei. Sylvia a fluturat cardul și a spus „Fac eu cinste”, așa că am adăugat un sandvici cu șuncă și brie și o felie de cheesecake.
Ne-am luat tăvile și ne-am îndreptat spre sală, să găsim un loc. Pe drum, am pus-o la curent pe Sylvia cu detaliile însângerate ale dimineții mele. A avut și ea copii odinioară, cu multă vreme în urmă, așa că nu era chiar lipsită de înțelegere, deși nu părea deosebit de impresionată de spectacolul de rahat al zbaterilor mele de mamă singură.
Cum toate separeurile erau ocupate, ne-am repezit spre singura masă liberă
pentru două persoane din mijlocul sălii supraaglomerate. Într-o parte, era o studentă cu căști pe cap care se zgâia în ecranul MacBook-ului. În partea VP - 12
cealaltă, o femeie între două vârste, singură, frunzărea prin farfuria ei cu macaroane cu brânză. Sylvia s-a strecurat printre mese și s-a așezat pe scaunul tare cu spătar, cu un aer exasperat. Eu am dat drumul portofelului în rucsac și l-am pus jos, în peticul de loc gol de la picioarele mele. Femeia de lângă mine s-a uitat urât la geantă, apoi a ridicat ochii spre mine. Am îngăimat un zâmbet și am început să sorb din paharul cu ice-tea până ce cucoana s-a întors în sfârșit la mâncarea ei.
Sylvia se strâmba la sandviciul ei:
— Mai spune-mi o dată de ce am ales locul ăsta?
— Pentru că durează o veșnicie până cureți o rană la cap. Îmi pare tare rău că
am întârziat.
— Cum stai cu termenul de predare? a întrebat cu gura plină de ton. Spune-mi te rog că am luat metroul până aici pentru niscaiva vești bune.
— Nu tocmai.
Mestecând, m-a fulgerat din priviri:
— Spune-mi măcar că ai un plan.
M-am aplecat asupra tăvii din fața mea, cercetându-mi mâncarea.
— Oarecum.
— Ți-au dat jumătate din sumă avans. Spune-mi că nu mai ai mult.
M-am aplecat peste masă și am vorbit în șoaptă, recunoscătoare că studenta de alături purta căști:
— Ultimele mele crime au fost atât de convenționale. Am devenit prea previzibilă. Mi se pare c-am intrat într-o rutină, Syl.
— Păi, schimbă abordarea. Flutura lingura prin aer, ca și cum conceperea unui roman era orice, numai mare lucru, nu: Contractul nu precizează cum trebuie să se deruleze acțiunea, câtă vreme îți predai manuscrisul până luna viitoare. Poți face asta, da?
Am luat o gură zdravănă din sandvici ca să evit răspunsul. Dacă trăgeam tare, aș fi putut termina o primă formă în opt săptămâni. Cel puțin șase.
— Cât de greu poate fi? Doar ai mai făcut asta, nu?
— Da, dar de data asta o să fie nasol. Am gustat supa. Avea gust de carton.
Ca toate pe care le-am mâncat de la divorț încoace: Aș omorî pe cineva pentru puțin sos cald, am mormăit, uitându-mă pe masa de alături; sare, piper, zahăr și șervețele. Niciun sos cald. Dar femeia nu cred că a observat. Se holba la geanta mea deschisă de jos. Am îndesat adânc portofelul, ascunzând vederii tot conținutul rucsacului. Cum ea continua să se zgâiască, i-am aruncat o privire încruntată.
VP - 13
— Nu înțeleg ce poate fi atât de greu. Ai o femeie dulce, frumoasă, bună, care trebuie salvată de un tip foarte rău. Tipu’ cel rău e pus cu botu’ pe labe, femeia cea bună este profund recunoscătoare, toată lumea trăiește fericită
până la adânci bătrâneți și tu primești un cec gras.
Am rupt un colț de pâine.
— Despre cecul ăla…
— Categoric, nu. Sylvia m-a amenințat cu lingura: Nu mă pot duce la ei să le spun că vrei un alt avans.
— Știu. Dar cartea asta presupune atâta cercetare, am spus în șoaptă.
Vorbim despre cluburi de noapte sordide, instrumente de tortură, parole secrete… Chestiile astea sunt cu totul în afara ariei mele de expertiză. De obicei sunt foarte curată. Știi tu, conservatoare. Nimic prea deocheat. Dar asta… Am străpuns un capăt al feliei de plăcintă: Asta e diferită, Syl. Dacă reușesc s-o dau gata, sunt următoarea celebritate în domeniu.
— Orice-ai face, fă-o repede. Știi ce, hai s-o îngropăm pe asta și trecem la următoarea.
Am scuturat din cap.
— Nu vreau să mă grăbesc cu asta. Vreau să fie un mare succes. Avansurile astea de două, trei mii de dolari nu merită atâta timp și efort. Indiferent ce contract va apărea după aceea, trebuie să fie marea relansare a carierei mele.
Altfel mă las de meserie, am spus cu gura plină de plăcintă. Și am continuat: Dacă asta merge bine, pentru următoarea nu accept niciun cent mai puțin de cincisprezece mii.
— De acord. Dă-o gata pe asta și vorbim după aceea despre următoarea.
Telefonul Sylviei a început să vibreze pe masă. A mijit ochii spre numărul de pe ecran:
— Trebuie să răspund. Scuze, a zis strecurându-se în spațiul îngust dintre mese. Cum m-am întors să-i permit Sylviei să treacă, femeia de la masa de alături mi-a surprins privirea. Cu furculița în echilibru precar deasupra farfuriei cu macaroane cu brânză, s-a uitat fix la mine pentru câteva clipe ciudat de lungi, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva mă recunoscuse în ciuda perucii și a machiajului. Sau poate a recunoscut peruca. Până acum nimeni nu mi-a cerut un autograf. Dacă m-ar ruga să-i semnez un șervețel, cred că m-aș îneca.
