— Nu, nu sunt bine. Și-a suflat nasul în receptor, iar conexiunea a devenit neclară, ca și cum ar fi vorbit ținând un teanc de șervețele.
— Soțul meu… a continuat. El… Nu e un om cumsecade. Face niște chestii ciudate. Teribile. Dacă ar fi făcut-o numai o dată, hai să zic, aș fi înțeles, dar au fost și altele. Multe altele.
— Care altele? Nu înțeleg ce am eu de-a face cu chestiile astea. Ar trebui să
închid, mi-am spus. Povestea devenea ciudată rău.
— Nu-i pot spune că știu. Ar fi… foarte, foarte rău. Trebuie să mă ajuți. A respirat adânc în receptor; poate că și degetul ei se plimba pe deasupra butonului roșu. După o pauză apăsătoare, a zis: Vreau s-o faci.
— Ce să fac? am întrebat, străduindu-mă să înțeleg.
— Ce știi tu să faci. Cum ai zis, curat. Îl vreau dispărut. Am cincizeci de mii bani lichizi. Voiam să-i folosesc ca să-l părăsesc. Dar ar fi mai bine așa.
— Așa cum?
— În seara asta o să fie la The Lush, la un eveniment social. Nu vreau să știu cum se va întâmpla. Sau unde. Sună la numărul ăsta când ți-ai făcut treaba.
Legătura s-a întrerupt.
Am clătinat din cap, încă amețită de cotitura bizară a conversației. M-am uitat în jos, la bavețica pătată de sânge din poală. La cuțitul bont din rucsacul deschis și la banda adezivă plină de părul Deliei. Mi-am amintit de fața palidă a femeii care asculta conversația noastră între două priviri furișate spre geanta mea de pe podea.
Tipu’ cel rău e adus cu botu’ pe labe, femeia cea bună este profundrecunoscătoare, toată lumea trăiește fericită până la adânci bătrâneți și tuprimești un cec gras.
Dumnezeule.
Dacă asta merge bine, pentru următoarea nu accept niciun cent mai puțin decincisprezece mii… Știi ce, hai s-o îngropăm pe asta și trecem la următoarea.
Cincizeci de mii de dolari. A crezut că am spus cincizeci de mii de dolari.
Nu. Nu, nu, nul
Le-am îndesat pe toate la loc în rucsac. Biletul. Ce să fac cu biletul? Să-l arunc? Să-l ard? Să mă întorc la Panera, să-l fac bucăți și să-l arunc la toaletă?
VP - 17
Cu cât scap de el mai repede, cu atât mai bine. L-am mototolit și am coborât geamul, ținându-l în pumn deasupra asfaltului încins.
Cincizeci de mii de dolari.
Am ridicat geamul la loc, vârând din nou biletul în buzunar și pornind mașina.
Inima îmi bubuia nebunește în timp ce ieșeam din parcare, atentă să-mi folosesc corect farurile de semnalizare și verificându-mi viteza. Dacă eram trasă
pe dreapta de poliție, un ofițer mă percheziționa și îl găsea? Numai istoricul căutărilor mele pe Google era suficient, probabil, ca să mă pună pe o listă
guvernamentală de supraveghere. Scriu romane de suspans despre astfel de crime. Am căutat toate căile posibile de a ucide pe cineva. Cu orice fel imaginabil de arme. Am căutat toate modalitățile posibile de a scăpa de un cadavru.
Era ridicol. O prostie din partea mea să îmi fac probleme pentru bucata asta de hârtie. Nu puteam fi suspectată pentru o crimă care nu se petrecuse încă. Și nici în ruptul capului nu aș putea lua în calcul așa ceva. Dacă nevastă-sa îl voia mort, nu avea decât să găsească pe altcineva să o facă. Iar eu îmi voi vedea în continuare de…
Ah…
Am încleștat mâinile pe volan. Femeia părea a vorbi serios. Cincizeci de mii de dolari erau o chestie serioasă, corect? Și ce se va întâmpla dacă chiar va găsi pe cineva care s-o facă? Aș fi putut deveni o suspectă? Posibil.
Doar dacă…
Am verificat în retrovizoare și m-am angajat în trafic. Dacă nu s-ar găsi niciodată cadavrul? Dacă n-ar exista certitudinea că tipu’ ăsta, Harris Mickler, e mort? Atunci nu ar exista în mod necesar suspecți, corect?
Parcă-l auzeam aievea pe Steve spunându-mi că sunt ridicolă, că îmi imaginam ca de obicei ce putea fi mai rău și inventam povești. Era argumentul la care apela întotdeauna, pe care mi l-a aruncat în față prima oară când l-am bănuit că se culca cu Theresa pe la spatele meu.
Numai că de data asta, oricât mi-ar displăcea, ar avea dreptate.
Am tras o palmă în volan, gratulându-mă cu o înjurătură, și imediat m-am angajat pe banda din dreapta a autostrăzii cu plată. De ce naiba mă gândeam la chestia asta? Mă confruntam cu probele reale, din viața reală: termene de predare iminente fără bonă sau avansuri, datorii pentru mașină, telefoane peste telefoane de la recuperatorii de datorii… Și toată povestea asta cu Harris Mickler… Era o nebunie. Era încurcată rău.
Dar erau cincizeci de mii de dolari.
VP - 18
În spatele meu a răsunat un claxon. Am sărit în scaun, mărind puțin viteza ca să rămân în trafic. Ar fi trebuit să arunc biletul pe geam și să uit că toate astea s-au întâmplat, mi-am spus.
Am început să bat darabana în volan. Am deschis radioul. Am închis radioul.
Mi-am verificat iar viteza când am zburat pe lângă gheretele pentru plata taxelor de autostradă, intrând pe banda rapidă E-Z, incapabilă să nu mă
gândesc, iar și iar, la conversația aceea.
Soțul meu… El… Nu e un om cumsecade.
Era ne-cumsecade de genul „am uitat de aniversarea noastră”? Sau era ne-cumsecade de genul „fustangiu”? Pentru că regulatul agentului imobiliar nu e un motiv să-ți vrei bărbatu’ mort. Sigur, s-ar putea să fie un motiv legitim să-i vrei boașele schilodite într-un accident care să implice o motocoasă, sau să-i dorești o boală venerică sinistră ale cărei simptome includ expresia „secreții dureroase cu usturime”. Dar a omorî un bărbat pentru că și-a înșelat nevasta ar fi greșit. Nu-i așa?
