Foarfecă mea era îngropată sub un teanc de farfurii murdare, așa că am scos un cuțit din suportul de pe bufet. Banda s-a desprins de pe rolă cu un sunet ascuțit. Am încercat să țin șuvițele tăiate lipite de o parte a capului Deliei, în timp ce îi înfășuram banda de jur-împrejur, ca o hidoasă coroană argintie, până
când părul a fost (cât de cât) lipit. Cuțitul era bont, abia dacă reușeam să tai cu el banda.
Dumnezeule.
Am zâmbit forțat și i-am îndesat bine pălăria împletită, suficient de mult cât să acopere evidența. Delia mi-a zâmbit, dându-și smocul de șuvițe à la Frankenstein din ochi cu degetele ei micuțe.
— Mulțumită? am întrebat-o încercând să nu mă agit și să nu-i atrag atenția asupra buclelor care se desprinseseră și acum se odihneau pe umărul ei.
A încuviințat.
Am îndesat cuțitul și banda adezivă în rucsac alături de telefon și l-am înșfăcat pe Zach din scăunelul lui înalt, ridicându-l suficient de sus ca să pot adulmeca ce a produs. Satisfăcută, l-am sprijinit de șold și am trântit ușa în urma noastră.
Eram bine, mi-am spus în gând în timp ce apăsam telecomanda ușii garajului.
Mecanismul s-a pus în mișcare, răsunând un scrâșnet oribil care a acoperit sporovăială copiilor, în timp ce ușa se deschidea, iar lumina cenușie a soarelui de toamnă inunda garajul. Am intrat toți în camionetă și am potrivit cu atenție pamperșii umflați ai lui Zach în port-bebeul din spate. Nu era la fel de satisfăcător ca un șut în ouăle fostului meu soț, dar pentru ziua de azi mă
mulțumeam cu un bebeluș cleios de doi ani într-un scutec plin de rahat.
— Unde merge Zach? a întrebat Delia în timp ce porneam mașina și ieșeam din garaj.
— Zach merge acasă la tata. Tu mergi la școală. Iar mami… Uitându-mă în retrovizoare, am apăsat butonul telecomenzii și am așteptat ca ușa să se închidă
în spatele nostru. Nimic.
Am tras frâna și m-am întors în garaj, să văd despre ce era vorba. Becul mecanismului se stinsese. La fel și luminile de pe verandă, și lumina din dormitorul Deliei, pe care mereu uita să o stingă. Am scos telefonul din geantă
și am verificat data.
Rahat. Depășisem cu treizeci de zile termenul facturii la electricitate.
VP - 9
Mi-am lipit capul de volan și am rămas acolo. Va trebui să-l rog pe Steve să o plătească. El va trebui să sune la compania de electricitate și să-i roage să dea drumul la lumină; din nou. Va trebui să-l rog să treacă pe la mine și să închidă
manual ușa garajului. Iar Guy probabil va afla despre toate astea până ce mă voi întoarce eu acasă.
— Unde mergem, mami? a întrebat Delia.
Am ridicat capul și m-am holbat prostește la lopățica roz din dulap. La fereastra întunecată a biroului în care nu mai pusesem piciorul de săptămâni. Și la bălăriile care năpădiseră aleea din față, și la teancul de facturi pe care poștașul le lăsase pe prima treaptă când n-au mai încăput în cutia poștală. Am dat înapoi, prinzând fețele mucoase, lipicioase și îngerești ale copiilor mei în oglinda retrovizoare când am întors încet și am intrat pe șosea. Mă durea inima la gândul de a-i pierde în favoarea lui Steve și a Theresei.
— Mami o să găsească o cale de a face niște bani.
VP - 10
Capitolul 2
Era zece și treizeci și șase de minute când am ajuns în sfârșit în Vienna, la Panera, prea târziu pentru micul dejun, prea devreme pentru aglomerația de la prânz, dar chiar și așa tot nu am putut găsi un loc de parcare. Când am sunat-o pe Sylvia și i-am explicat că voi ajunge prea târziu pentru rezervarea de la restaurantul de fițe ales de ea, mi-a cerut să-i spun un loc aproape de o stație de metrou care să deschidă devreme și să nu ceară rezervare. Cum mă simțeam vinovată și epuizată în timp ce făceam slalom în traficul aglomerat de pe autostrada cu plată, Panera a fost primul cuvânt care mi-a ieșit din gură, iar Sylvia a închis înainte să apuc să retractez.
Parcarea de la Panera era plină, debordând de Audi strălucitoare, Beemer și Mecedesuri. Cine erau toți oamenii ăștia și de ce nu erau la birou? Chiar așa, eu de ce nu eram la un birou?
Am strecurat camioneta în parcarea unei curățătorii și am cules ultimele fire din părul Deliei de pe pantaloni înainte de a mă preda. Mi-am pus o pereche de ochelari de soare uriași care-mi ascundeau aproape toată fața, mi-am așezat peruca din mătase pe cap, am ciufulit puțin buclele lungi, blonde și ondulate și m-am mânjit cu ruj roșu peste conturul natural al buzelor mele. M-am zgâit la imaginea mea în oglinda retrovizoare. Era similară cu versiunea mea de pe coperta propriilor cărți, dar în același timp nu era. În nălucirile mele, eram misterioasă și rasată, ca o romancieră care vrea să își păstreze identitatea secretă în fața hoardei de fani turbați. Dar, în lumina ștearsă a camionetei uzate, cu pantalonii plini de pete cleioase și păroase, cu cremă pentru bebeluși sub unghii și cu o șuviță din propriul meu păr castaniu ieșind încăpățânată de sub marginea perucii, arătam ca cineva care se străduiește prea tare să fie altcineva decât este.
Să fim sinceri, nu purtam o perucă de dragul de a-mi impresiona agenta.
Sylvia știa deja cine sunt. Și cine nu sunt. Astăzi o purtam ca să nu fiu dată afară
de la Panera. Dacă aș reuși să trec de prânzul ăsta fără a fi recunoscută drept dezastrul căruia i s-a interzis accesul în acest local acum opt luni, aș fi pe deplin mulțumită.
Am săltat pe umăr imitația mea de rucsac de firmă, am respirat adânc, rugându-mă ca managera Mindy să-și fi dat demisia sau să fi fost concediată de când am fost ultima oară aici, când Theresa a insistat să ne rezolvăm divergențele la un prânz.
VP - 11
Am intrat în restaurant, privind pe furiș printre șuvițele lungi și blonde ale perucii care-mi atârnau peste ochi. Sylvia era deja la rând, studiind meniul de pe peretele din spatele caselor de marcat de parcă ar fi fost scris într-o limbă
străină. Am stat lângă ea mai bine de un minut, apoi am strigat-o și abia atunci m-a băgat în seamă.
— Finlay? Tu ești?
M-am strecurat în spatele Sylviei și m-am uitat pe furiș peste umărul ei la angajații din spatele tejghelei. N-am zărit-o pe managera Mindy sau alte fețe familiare printre ei, așa că mi-am dat șuvița rebelă de păr personal după ureche.
— Îmi cer scuze că nu am reușit să ajung la întâlnire, am spus. Am avut o dimineață explozivă.
— Văd. Sylvia a trecut de la analizarea meniului, la analizarea mea. Și-a lăsat ochelarii mai jos pe nas cu o unghie roșie și lungă: De ce porți chestia asta?
— E o poveste lungă. Relația mea cu Panera era complicată. Îmi plăcea supa lor. Celor de la Panera nu le-a plăcut că am turnat-o în capul altui client. În apărarea mea, trebuie să spun că Theresa a început totul, când a încercat să îmi explice motivele pentru care s-a culcat cu soțul meu.
— Ai ceva pe pantaloni, a zis Sylvia, strâmbându-se la o pată păroasă de sirop.
