A mormăit ceva în barbă, în vreme ce eu m-am aplecat să șterg băltoaca de zaț de cafea de pe podea. Mi-l și imaginam stând la masa imaculată din bucătăria casei lui cu un design perfect din oraș, cu o cană cu cafea franțuzească
în față, smulgându-și puținul păr care i-a mai rămas pe cap.
— Trei luni.
Răbdarea îi părea la fel de friabilă ca părul din vârful capului, dar am păstrat gândul ăsta pentru că nevoia de a sta cineva cu copiii era mai mare decât satisfacția de a-i fi ciufulit fragilul ego masculin.
— Ai întârziat trei luni cu ipoteca, Finn.
— Vrei să zici chiria. Chiria pe care ți-o plătesc ție. Scutește-mă, Steve.
VP - 6
— Și Asociația de proprietari intenționează să pună sechestru pe casă dacă
nu plătești factura pentru evaluare pe care ți-au trimis-o în iunie.
— Și de unde știi tu asta, mă rog? l-am întrebat, deși știam răspunsul. Se culca cu agentul nostru imobiliar, iar agentul de credite era cel mai bun prieten al lui. Așa știa.
— Copiii ar trebui să vină să stea cu mine și cu Theresa. Permanent.
Am fost cât pe ce să scap telefonul. Am lăsat din mână mormanul de prosoape de hârtie, am dat năvală din bucătărie și mi-am coborât vocea până a devenit un șuierat aspru:
— Categoric, nu. Nici în ruptul capului nu-mi trimit copiii să stea cu femeia aia.
— Abia reușești să-ți plătești cumpărăturile din cât câștigi.
— Poate aș fi avut timp să-mi termin cartea dacă nu mi-ai fi concediat bona.
— Ai treizeci și doi de ani, Finn…
— Ba nu. Aveam treizeci și unu. Lui Steven îi era ciudă că eram cu trei ani mai tânără decât el.
— Nu poți sta toată viața închisă în casa aia inventând povești. Avem facturi reale, probleme din viața reală pe care trebuie să le rezolvi.
— Ticălosule, am mormăit încet în barbă. Pentru că adevărul doare. Iar Steve era cel mai mare și mai dureros adevăr dintre toate.
— Uite ce-i, a continuat, nu vreau să fiu personajul negativ în povestea asta.
L-am rugat pe Guy să amâne până la sfârșitul anului, să-ți dea timp să îți găsești ceva.
Guy. Prietenul lui din frăție devenit avocat de divorțuri. Același Guy, care în colegiu a ciocnit prea multe beri și a vomat pe bancheta din spate a mașinii mele, era acum avocatul care sâmbăta juca golf cu judecătorul, și asta m-a costat weekendurile cu copiii mei. Și, ca să pună capac la toate, Guy l-a aburit pe judecător să îmi ia jumătate din avansul pentru ultima carte și să i-l dea Theresei, recompensă pentru stricăciunile pe care i le-am făcut la mașină.
Bun, de acord.
Recunosc că a mă îmbăta și a îndesa un pumn de plastilină din setul Deliei în țeava de eșapament a BMW-ului Theresei nu au fost cea mai bună modalitate de a face față veștii că ea și Steve s-au logodit; dar a o lăsa să plece liniștită cu jumătate din avans și cu soțul meu era ca și cum mi-ar fi pus cineva sare pe rană.
Din sufrageria goală, mă uitam la Delia cum răsucea pe un deget roșu și lipicios ce-i mai rămăsese din păr. Zach se smiorcăia, fâțâindu-se în scăunelul lui VP - 7
înalt. Dacă nu găseam o modalitate de a câștiga niște bani în următoarele trei luni, Guy o să găsească o cale de a-mi lua copiii și de a-i da Theresei.
— Am întârziat deja, n-am timp să vorbesc despre asta acum. Pot să-l aduc pe Zach la tine, sau nu? Nu plâng, nu plâng…
— Da, a zis el agasat. Steven nu știa ce înseamnă agasarea. El își servea cafeaua și se bucura de opt ore de somn neîntrerupt în fiecare noapte. Finn, îmi pare r…
Am închis. Nu era la fel de satisfăcător ca un genunchi în vintre și, da, probabil era copilăresc și banal, dar o parte din mine s-a simțit mai bine după ce i-am închis în nas. Acea foarte mică parte (dacă mai era vreuna) care nu era mânjită cu sirop și în întârziere la întâlnire.
Nu contează. Tot nu eram bine. Toate erau pe dos.
Am simțit altă smucitură de pantaloni. Delia se uita în sus la mine cu ochii înlăcrimați, cu părul jumulit care arăta acum ca un morman de țepi năclăiți de sânge.
Am oftat adânc.
— Știu. Bandă adezivă.
Când am deschis ușa de serviciu, un aer umed, de toamnă a năvălit în interior. Am aprins singurul bec, dar spațiul îngust era tot întunecat și deprimant, gol, goluț, cu excepția petei de ulei de pe ciment lăsate în urmă de Fordul lui Steve și de bătrânul meu Dodge învelit în praf. Cineva desenase un falus pe mizeria de pe geamul din spate. Delia nu m-a lăsat să îl șterg, a zis că
seamănă cu o floare, iar mie mi se părea o metaforă perfectă pentru viața mea actuală. De peretele din spate al garajului era lipit un banc de lucru; deasupra lui, un dulap imens pentru unelte, prins în perete. Numai că nu mai era nicio unealtă. Numai mistria mea pentru grădinărit, luată cu zece dolari de la magazin, unul dintre puținele lucruri pe care Steve nu le luase când a golit garajul. Toate celelalte erau pentru afacerea lui cu amenajări exterioare, așa a zis. Am început să caut printre resturile uitate pe bancul de lucru: șuruburi tocite, un ciocan rupt, o sticlă aproape goală cu soluție de curățat tapițeria. Și am reușit să găsesc o rolă argintie de bandă adezivă. Era la fel de unsuroasă și plină de păr ca pruncii mei, așa că am luat-o și am adus-o în casă.
Ochii înlăcrimați ai Deliei s-au luminat. S-a uitat la banda adezivă cu siguranța fetei care încă nu a fost dezamăgită de cel mai important bărbat din viața ei.
— Ești sigură că asta vrei? am întrebat-o, cu mâna plină de șuvițele ei de un castaniu roșcat.
Ea a încuviințat. Am luat o pălărie împletită de pe cuierul din hol și m-am întors la bucătărie. Zach se uita la noi cu o bucată de vafă lipită de cap. Își VP - 8
împletea și își despletea degetele și făcuse ochii mari, afișând o expresie aproape mistică. Eram aproape sigură că tocmai făcea treaba mare.
Perfect. Steven va putea să-l schimbe.
