Am pornit motorul și am lăsat geamurile în jos. O adiere răcoroasă sufla peste hectarele nesfârșite de iarbă proaspătă, unduindu-le precum valurile unei nesfârșite mări verzui. În timp ce conduceam, nu am putut să nu admir ceea ce construise Steven aici. A plantat, a crescut, a recoltat. A fost prins de o idee și a rămas la ea, încercând să o ducă până la capăt. Și de o parte, și de alta a mașinii, vedeam tractoarele care întorceau brazde de pământ negru, împrăștiind semințe în dârele adânci din spatele lor. Altele tăiau fâșii lungi, foșnitoare de gazon des, care arătau ca și cum ar fi putut acoperi un teren de golf. Iar alte mașini ridicau cu pârghia porțiuni lungi de gazon, făcându-le sul și depozitându-le pe platforme.
VP - 27
Peste o mie două sute de hectare. Și eu nu eram în stare să termin nici măcar o sută de pagini. Nu am fost măcar în stare să împiedic o fetiță de patru ani să-și taie părul, în timp ce Steven era capabil să aibă grijă de câmpurile astea.
Am plecat așa cum voise Steven, prin spate, unde nu mă putea vedea nimeni, lăsând în urmă câmpurile, până la capătul fermei, unde ultimele câteva sute de metri erau încă nelucrate; probabil urma să le dea o nouă întrebuințare.
VP - 28
Capitolul 5
Am vârât cheia lui Steve în yală cu o mână, pe când cu cealaltă îl țineam pe Zach, care se smiorcăia sprijinit de șoldul meu. Delia s-a strecurat imediat după
mine, și-a dat jos tenișii și a fugit direct în camera ei. Casa Theresei era o zonă
fără pantofi. Podelele din lemn și covoarele albe imaculate miroseau puternic a Lysol cu aromă de lămâie, probabil că Theresa dăduse prin toată casa după
plecarea pruncilor mei, azi-dimineață.
Mi-am păstrat tenișii în picioare, aducând în casă ceva urme de la ferma de gazon. Am luat-o pe scări, spre camerele copiilor. A lui Zach era sterilă și fadă: covoare albe, obloane albe, mobilă scumpă și dezolantă în unghiuri ascuțite și tăieturi simple. Păturica lui Zach, plină de pete viu colorate și căței în nuanțe pale, era aruncată pe măsuța de schimbat, alături de suzeta roasă. Zach s-a repezit și a băgat-o în gură. Și-a adunat păturica moale sub bărbie, a lăsat capul pe umărul meu, sugând zgomotos și mulțumit. Am strigat-o pe Delia în timp ce coboram scările, dar, ca de obicei, nu voia să vină. Casa asta era încă nouă
pentru ea, inedită și diferită, cu prințese scrobite așezate pe pat și cu tot soiul de jocuri cu Barbie. Acasă nu se juca niciodată cu Barbie. Și nici de prințese nu-i păsa prea mult. Dar aici era lumea tatălui ei și era cât se poate de încântată să
se joace de-a costumația.
Stăteam în holul lui Steven, printre nenumăratele poze cu el și cu Theresa, care se întindeau până la ușa de la intrare. Probabil că și dormitorul lor era plin de fotografii. Fiecare centimetru din casa asta era un memento al motivelor pentru care el se afla aici, arătând de cine era legat și nepermițându-i-se să uite, cum o făcuse cu mine înainte, atunci când Theresa apăruse în viața lui.
Când locuiam cu Steve, pereții noștri erau împodobiți cu numai câteva fotografii cu noi doi: o poză nevinovată din facultate, făcută de prieteni cu care nu mai vorbiserăm de la divorț, fotografia de logodnă alături de părinții mei și una de la nuntă, în care ne mânjeam reciproc pe față cu tortul miresei. Astea erau toate de care îmi aminteam.
Poate aici am greșit. Poate n-am construit suficiente amintiri. Poate nu am fost în stare să îi aduc aminte permanent ce aveam sau ce-am fi putut pierde.
Sau poate nimic din toate astea nu ar fi schimbat lucrurile. Omul nu era tocmai un model de fidelitate; chiar dacă Bree de la ferma de gazon nu apărea în nicio poză de-ale Theresei, asta nu însemna că nu era acolo, în fundal, undeva.
VP - 29
Cămașa mea era udă sub obrajii rotunjori ai lui Zach. Îi curgea nasul și abia am rezistat tentației să-mi vâr un deget sub el, să-i șterg mucii și apoi să-mi șterg degetul de unul dintre portretele înrămate, eventual chiar sub nasul Theresei. Dar ar fi fost o meschinărie. Și oricum, o pată de muci nu ar fi trecut neobservată în lumea perfectă a Theresei; cu puțin noroc, poate nici Bree.
Strigând-o din nou pe Delia, am tras un șervețel dintr-o cutie din bucătărie.
Lângă ea, pe blatul barului pentru micul dejun, era laptopul deschis al Theresei, cu logoul Windows plimbându-se dintr-un colț în altul al ecranului aflat în standby. Curiozitatea a pus stăpânire pe mine și am apăsat pe tasta de spațiu.
Laptopul s-a trezit la viață fără să-mi ceară o parolă, intrând direct pe ecranul de start – adică un motor de căutare. În câmpul de căutare gol cursorul licărea.
Am aruncat o privire după colț, pe hol. Conversația Deliei cu păpușile ei Barbie se auzea până jos, pe scări. Zach s-a foit când l-am mutat pe celălalt umăr, dar a închis ochii la loc și a reînceput să-și sugă liniștit suzeta.
Cu mâna liberă, am tastat numele lui Harris Mickler.
Pe ecran au apărut conturile de pe rețelele de socializare și o sumedenie de fotografii. Facebook, Linkedin, Instagram, Twitter. Din poze îmi zâmbea un bărbat atrăgător, de patruzeci și ceva de ani. Harris Mickler, patruzeci și doi de ani, căsătorit cu Patricia Mickler, vicepreședinte pentru relația cu clienții la un știu ce firmă barosană de servicii financiare.
Patricia… Mi se părea ciudat să pun un nume atât de inofensiv pe fața unei femei care tocmai îmi oferise cincizeci de mii de dolari ca să-i omor soțul.
Frunzărind prin albumele lui on-line, am dat peste o singură poză cu ei doi, o singură mărturie a unei aniversări de acum cinci ani. Ochii larg deschiși și uimiți, imortalizați de cameră erau similari cu expresia pe care a o afișase când o surprinsesem holbându-se la mine la Panera.
Vocea Deliei, care se juca de-a prințesa, susura liniștită în camera de sus.
Zach a scăpat suzeta din guriță când a adormit de tot. Am dat clic pe profilul Patriciei. Nu știu ce speram să găsesc. Un selfie strident al uneia care caută
atenție? Unul dintre prietenii aceia plictisitori din social media care postează
teste și citate politice? Dar Patricia nu era nimic din toate astea. Postările ei erau rare și bine gândite și rar includeau imagini cu ea însăși. Conform profilului, era bancher de investiții, ceea ce te-ar fi putut face să crezi că era o nemernică
bogată și încrezută. Dar nu, din câte mi-am putut da seama era complet lipsită
de pretenții, cu toți banii ei cu tot. Făcea frecvent voluntariat la un adăpost local de animale, dona pentru strângerile de fonduri organizate pentru prieteni părăsiți de noroc și părea a se simți mai confortabil în blugi decolorați și tricouri.
Singurul lucru ostentativ la ea era verigheta, încrustată cu diamante și cu o VP - 30
piatră indecent de mare în mijloc. Părea disproporționat de extravagant chiar și așa, știind atât de puține despre Patricia. Și totuși, sărea în ochi în toate fotografiile ei.
Curioasă, am mărit una. Patricia ținea în brațe o pisică de la adăpost, cu inelul la vedere. Toate celelalte erau relaxate și banale: blugi simpli, teniși destul de jerpeliți, un tricou de la adăpost cu un hanorac obișnuit, albastru, deasupra…
Am înclinat capul, încercând să mă uit mai de-aproape. De sub una dintre mâneci ieșea o bandă neagră care îi înfășură mâna și îi înconjura degetul mare: un bandaj pentru încheietură. Am dat clic pe pozele ei de dinainte, oprindu-mă
la cele făcute cu trei, patru luni în urmă: un bandaj pe frunte. Apoi în alta, tot de dinainte: un deget în atelă.
Nu-i pot spune că știu. Ar fi… foarte, foarte rău.
Am căutat din nou printre pozele ei, uitându-mă după vânătăi în cercurile întunecate de sub ochii ei, după o umflătură, ceva, în linia acvilină a nasului, sau după umflătura unui ghips sub un tricou lălâi, legându-l pe Harris Mickler de orice semn de pe corpul Patriciei care ar fi putut fi – sau nu – o cicatrice. M-am întors la profilul de Facebook al lui Harris, deși știam că nu ar fi trebuit. Era membru în zeci de grupuri de pe rețele de socializare, din esticul Annapolis până în sudicul Richmond.
