— Bună, Vero. Finlay e acasă? Am încremenit când am recunoscut vocea bolovănoasă de afară.
— Detectiv Anthony, a zis Vero tare, avertizându-mă. Nu te așteptam.
Georgia nu pomenise nimic despre piste noi în anchetă când am vorbit mai devreme cu ea. Din câte știam eu, audierile au mers bine. Iar Feliks a pledat nevinovat la fiecare cap de acuzare, așa că moartea lui Harris nu a ieșit în VP - 258
evidență în raport cu celelalte. Nu mai vorbisem cu Nick din ziua în care citise articolul despre carte. Așa că ce motiv ar fi avut să vină aici, acum?
Am rămas încremenită în bucătărie, în timp ce Nick și Vero au păstrat o tăcere stânjenitoare.
— Pot intra?
— Sigur, da, scuze, s-a bâlbâit Vero.
Mi-am făcut curaj și am ieșit din bucătărie. Nick stătea lângă ușă, cu o expresie posomorâtă. Sprâncenele lui întunecate s-au lăsat și mai jos când m-a văzut. Ținea în continuare ceva la spate. Speram să nu fie un mandat de arestare.
— Bună, Finlay.
— Bună, am răspuns, furișând un ochi la mâna ascunsă.
— Ce caută el aici? a întrebat Delia, ițindu-se de pe scări îmbrăcată în rochia ei roz de prințesă, pe care o purtase toată săptămâna. Vero și cu mine îl priveam pe Nick, așteptând, într-o tăcere tensionată, un răspuns. Urmele întunecate de pe maxilare fuseseră proaspăt rase, buclele negre erau pieptănate îngrijit pe spate. Purta blugii lui negri de firmă și un tricou verde.
Prin haina de piele descheiată, într-o parte se zărea tocul pistolului. Nu-mi dădeam seama dacă era îmbrăcat pentru muncă sau pentru întâlnire, ori dacă, pentru el, exista vreo diferență.
— Am venit în vizită la mama, a zis el către Delia.
— Aha. Delia trăgea de coronița de plastic, iar fețișoara ei schimonosită era întruchiparea inocenței nedumerite. Tata zice că ești un ticălos.
Vero și-a înăbușit un acces zgomotos de tuse în palmă. Și-a strâns tare buzele roșii.
— Delia Marie! Am îndreptat un deget supărat spre ea și i-am făcut semn către camera ei. Pufnind, a urcat tropăind treptele. Nick a primit lovitura cu un zâmbet palid, tresărind totuși ca și cum ar fi fost înțepat puțin.
— Îmi pare rău, am zis.
— Nu-i nimic. Probabil tatăl ei are dreptate. Și-a dres vocea, cu privirea în podea.
— Eu ar… ar trebui să mă duc să văd ce fac copiii, a spus Vero, dispărând sus pe scări.
Nick a rămas tăcut dureros de mult timp, mi s-a părut.
— E-n regulă? am întrebat. Mi-am îndreptat intenționat privirea spre mâna din spatele lui. Dacă tot urma să îmi bage un mandat sub nas, n-avea sens s-o mai lungim.
VP - 259
— Vai, aproape că am uitat. Fiecare fibră din corpul meu a respirat ușurată
când de la spate a scos o sticlă de șampanie. Nu te-am felicitat încă. Pentru carte, știi.
M-a copleșit un sentiment de vinovăție când am întins mâna după sticlă.
— Și eu ar trebui să te felicit. Georgia mi-a spus că ai fost promovat.
— Mda, mă rog, a îngăimat el, scărpinându-se la ceafă. Nu am lucrat singur, totuși. A ridicat ochii către mine. Eu studiam sticla, cu obrajii în flăcări. Nu era o marcă ieftină. Făcuse ceva eforturi.
— Chiar nu trebuia, sincer.
— Nu, nu trebuia. Și-a frecat palma goală, ca și cum n-ar fi știut ce să facă cu ea, acum că nu mai avea sticla. Îmi pare rău pentru tot ce-am spus. Pur și simplu… pur și simplu articolul din ziar m-a luat complet prin surprindere. Și să
știi că ai avut dreptate. În legătură cu tot. Nu a fost vina ta. Eu am fost cel care te-a implicat.
— Totuși, ar fi trebuit să-ți spun despre carte, am zis, făcându-i o concesie.
A ridicat din umeri, nu știu dacă a încuviințare sau a negare.
— Cred că ne-am folosit cumva unul de celălalt. Dar mă gândeam… Tentativa de zâmbet șmecheresc i-a readus pentru scurtă vreme gropița în obraz. Dacă ai vrea să mă folosești din nou, te invit la cină când dorești tu.
Era tentant. Nick era atrăgător. Solid, de încredere. Iar eu mă înfioram puțin la perspectiva de a fi din nou în apropierea lui. Dar, în ultima vreme, îmi cam luasem porția de alegeri impulsive cu asupra de măsură. Și petrecusem o groază
de timp încercând să fiu altcineva decât cea care eram, de fapt. Nick nu m-a văzut niciodată purtând rochie și perucă. Nu m-a cunoscut ca Theresa sau Fiona, sau ca oricine altcineva în afară de Finlay Donovan. A fost în casa mea, i-a cunoscut pe Vero și pe copii. M-a văzut în halat de baie și papuci de casă, dar, cu toate astea… Nick nu mă cunoștea cu adevărat. Și nici n-ar putea să mă
cunoască vreodată cu adevărat. Pentru că, dacă m-ar cunoaște, presupun că nu i-ar plăcea ceea ce ar vedea.
Uneori, aveam impresia că Nick, la fel ca Steven, vedea numai acele părți din mine pe care voia să le vadă. Mi-aș fi dorit pe cineva care să vadă și să aprecieze ceea ce eram cu adevărat, măcar o dată.
Am mângâiat eticheta sticlei scumpe de șampanie pe care-o țineam în brațe.
— Pot să mă gândesc puțin?
Lui Nick i-a căzut fața. S-a adunat repede.
