— Ai măcar cea mai vagă idee cine e soțul femeii ăsteia? Vocea mea era nefiresc de calmă, disproporționat de scăzută în comparație cu intensitatea panicii mele.
Vero mi-a întors spatele, fluturând o mână a lehamite. A deschis frigiderul.
VP - 122
— Evident că știu. Irina mi-a povestit totul despre el. Tipul e nasol. Sunt sigură că putem face asta cu conștiința împăcată.
Irina. Vero a sunat-o, vorbește ca și cum ar fi deja prietene de-o viață.
— Vero, am articulat cu o voce pe care mi-o controlam cu greu. Andrei Borovkov este asasinul plătit al mafiei ruse. Meseria lui e să omoare oameni. Să
le reteze beregata. Ca celor trei bărbați care au fost găsiți într-un depozit din Herndon vara asta.
— Așa cum am zis. Nasol tipu’. Sunt sigură că mulți oameni vor fi… Vero a închis frigiderul. S-a întors să mă înfrunte, strângând tare în mână o cutie de Cola: Stai așa. Mai spune o dată. N-am auzit bine ultima parte.
Mi-am ascuns capul în palme.
— Parcă trebuia să tăiem toate punțile, să scăpăm de orice dovadă, cât de mică! Ai idee ce înseamnă asta?
Mi-am ieșit din fire. Cu un pocnet, Vero a deschis doza de Cola. A trântit-o apoi pe masă, a înșfăcat șomoiogul de bani și l-a fluturat prin fața mea:
— Înseamnă că îți poți permite un avocat decent și îți poți păstra copiii. Asta înseamnă!
M-am uitat la ea complet blocată. Seara trecută îi povestisem lui Vero, cuvânt cu cuvânt, tot ce mi-a spus Theresa, despre cum erau dispuși să cumpere afecțiunea Deliei și cum eu nu aveam bani de avocat. Despre cum Theresa urma să-mi ia copiii, chiar dacă nu și-i dorea, în tot timpul ăsta bătusem câmpii despre Steven și blestemata lui Casă de Vis, când de fapt ar fi trebuit să-i spun lui Vero ce am aflat despre Andrei Borovkov.
— Nu luăm banii ăștia, am zis, împingând teancul spre ea.
Am plătit toate datoriile. În sfârșit eram pe zero. Câtă vreme nu făceam nicio prostie, aveam o șansă destul de mare să-mi păstrez copiii.
— O suni pe femeia aia în clipa asta și îi spui că a fost o neînțelegere. După
aceea te duci și-i dai banii înapoi.
— Nu pot.
— De ce?
— Pentru că am cheltuit o parte din ei.
— Cât.
— Patruzeci la sută.
Mi s-a înnodat limba în cerul gurii când am făcut socoteala în gând:
— Ai cheltuit cincisprezece mii de dolari într-o după-amiază? Ea a încuviințat cu o față spăsită, făcându-și de lucru cu doza de Cola. Pe ce?
Vero s-a ridicat. M-a împuns cu degetul, iar vocea ei a devenit mai puternică: VP - 123
— Tu ai fost cea care-a zis că trebuie să scăpăm de dovezi! Așa că asta am făcut!
— Ce vrei să spui cu asta?
— Vreau să spun că a fost un cadavru în portbagajul mașinii mele! M-am uitat la toate episoadele din CSI și știi și tu foarte bine că nu ai cum să cureți perfect așa ceva. Prin stratul gros de rimel de pe gene, Vero mi-a aruncat o privire vinovată: Așa că i-am vândut vărului meu, Ramon, Honda. Pe bucăți.
— Și…?
— Și mi-am cumpărat una nouă.
M-am ridicat și am smucit ușa garajului. Când am aprins lumina, m-au orbit curbele de un negru scânteietor și țevile argintii, lucioase. Chargerul părea teribil de obscen, cum era parcat lângă camioneta mea. Pe geamul din spate era încă lipit un sticker de la dealerul auto, obturându-mi vederea celor două
scăunele pentru copii fixate pe bancheta din spate.
— Ce-i asta?
Vero își frământa mâinile:
— E un V8 de 6,2 litri și cu un foarte mare… portbagaj.
Am izbit ușa.
Vero s-a dus spre bar.
— Cred că avem nevoie de ceva mai tare.
Am deschis gura s-o înjur în cele cel puțin cinci limbi pe care nu le învățasem încă, dar exact în clipa aceea telefonul fix a început să sune. Amândouă am încremenit. Ne holbam la el cum suna iar și iar. Nimeni nu suna pe fix, cu excepția televânzătorilor sau a grupurilor care cereau donații. Grupuri cum ar fi poliția locală.
Vero s-a depărtat ușor de telefon.
