M-am uitat din nou peste plăți, convinsă fiind că nu mă înșelam. Două mii de dolari era o sumă mică pentru un om bine plătit din suburbiile din DC, o sumă
care putea trece lesne neobservată dacă soția cuiva o transfera din contul ei personal de cheltuieli. Harris făcuse o mică avere pe spinarea victimelor sale – o sumă care probabil creștea în fiecare lună, cu fiecare femeie exploatată –
amenințându-le cu fotografiile, convingându-le că va spune soților că au fost necredincioase dacă nu vor da curs cererilor sale. Și de ce n-ar fi făcut-o?
Fotografiile înfățișau o cu totul altă imagine decât ceea ce se petrecuse în realitate. Probabil că ele nu își aminteau nimic despre noaptea petrecută cu Harris, ceva care să le susțină propria relatare despre ceea ce s-a întâmplat după ce drogul le-a doborât.
Fiecare dintre aceste femei ar fi avut motive personale puternice ca să-l vrea pe Harris mort. Și modul de operare se potrivea perfect. Dar care dintre ele a făcut-o?
Probabil telefonul lui Harris era deja în mâinile poliției. Fără ele, nu-mi va fi ușor să parcurg drumul invers, de la depozite la conturile individuale. Dar poate exista o cale de a-mi da seama cine erau aceste femei și de a reduce lista.
Am luat o foaie din imprimantă, scriind cât de multe nume mi-am putut aminti dintre cele douăsprezece. Apoi am deschis browserul și am căutat grupul lui Harris de pe rețelele de socializare. Când am dat clic pe pagina membrilor, mi s-a deschis un adevărat registru. Peste șapte sute de iconițe cu degetul sus mi-au umplut ecranul.
Mă aștepta o noapte foarte, foarte lungă.
VP - 120
Capitolul 21
Când mă măritasem cu Steven, mama mă asigurase că există mâncăruri pe care nu le poți rata chiar dacă te străduiești. Teoretic, nimeni nu ar trebui să
aibă nevoie de o rețetă ca să facă o supă decentă de pui sau o friptură, dar unele aspecte ale statutului de mamă au depășit mereu puterea mea de înțelegere; iar gătitul era unul dintre ele. Se vede treaba că celălalt era căsnicia.
Tigaia din cuptor fierbea și începuse să se facă maronie pe margini. Am crăpat ușa cuptorului și am adulmecat, precaută. Găsisem rețeta on-line – ceea ce era mai mult decât aș fi putut spune despre căutarea victimelor lui Harris –, iar faptul că aveam deja ingredientele în bucătărie a fost resimțit ca o mică
victorie.
Cercetările mele de azi-noapte nu au mers atât de bine cum sperasem.
Având numai prenumele și descrierea fizică, am petrecut ore combinând profiluri individuale, reducând plaja de posibilități. Eram destul de sigură că am reușit să identific câteva. Și, după puțină vânătoare și ciuguleală prin alte pagini de pe rețelele de socializare, am fost în măsură să le exclud de pe lista posibililor făptași. Câteva se mutaseră. Una era în spital. Altele postaseră
fotografii cu activități în familie sau de la evenimente la care participaseră în noaptea aceea. Rămâneau în continuare câteva nume care mă intrigau.
Unele își șterseseră profilurile de Facebook, motiv pentru care mi-a fost imposibil să le găsesc.
Am aranjat masa, am pus un morman de rufe în mașina de spălat, am făcut paturile și am adunat un munte de jucării de pe jos, din living. Îi dădusem lui Vero liber pentru examene și mi-am petrecut ziua frecând petele uscate de tort de pe covoare, căutând numele posibilelor victime ale lui Harris și rezolvând din treburile gospodărești.
Din garaj s-a auzit zgomotul unei portiere trântite. Am scos nasul din mașina de spălat vase și am văzut-o pe Vero năvălind în bucătărie, lăsându-și geanta pe bufet și aruncându-și cât colo pantofii negri cu toc cui. Am luat în brațe câteva farfurii curate și le-am aranjat pe masă, remarcându-i costumul elegant de firmă, cu guler alb, scrobit, cocul elegant, franțuzesc, și rujul de un roșu sângeriu. Astea nu erau haine pentru o după-amiază de luni la facultate. Nu erau potrivite nici măcar pentru un prânz fierbinte de luni. Erau haine scumpe, potrivite pentru un interviu la o firmă specializată în contabilitate. Și o parte din mine s-a întrebat, cu îngrijorare, unde-și petrecuse Vero după-amiaza.
VP - 121
Nu apucaserăm să vorbim prea mult din ziua de dinaintea aniversării Deliei, s-o întreb cum a decurs întâlnirea. I-am rezumat conversația cu Theresa în timp ce strângeam grosul mizeriei de după petrecere. După aceea am mâncat niște pizza rece la cină. Vero s-a apucat de învățat, iar eu m-am închis în birou ca să
scriu.
— Cum a fost la examen? am întrebat-o, sperând că n-o să-mi dea un preaviz, explicându-mi că a găsit un job mai bun. Unul care vine cu asigurare de sănătate, concediu plătit și nu implică scutece. Sau cadavre.
A ridicat din umeri, și-a dat jos ochelarii de soare și a strâmbat din nas:
— Ce-i cu mirosul ăsta?
A deschis ușa cuptorului și a aruncat o privire înăuntru.
— Ton la caserolă.
A arătat spre norul de fum care năvălea din cuptor:
— Trebuie să fie negru?
Vero s-a dat la o parte, iar eu am deschis larg ușa cuptorului și m-am repezit să deschid fereastra înainte ca alarma de fum să se trezească la viață. M-am suit pe un taburet de bucătărie, fluturând o cârpă de vase în dreptul detectorului de fum din tavan. Vero și-a luat geanta, a scos un teanc de bani și l-a trântit pe bufet:
— Nu mănânc chestia aia. Hai să comandăm ceva.
Am scăpat cârpa din mână și am fost cât pe ce să cad de pe scaun la vederea teancului gros de bancnote de o sută de dolari. M-am dat jos, am închis repede fereastra și am tras perdelele.
— Ce-i cu ăștia? am întrebat, împungând grămada de bani cu un deget.
— Ăștia, a zis Vero, sunt treizeci și șapte de mii cinci sute de dolari, minus patruzeci la sută. Poți să-mi plătești cina ca să-mi mulțumești.
— Pentru ce?
— Pentru că m-am întâlnit cu Irina Borovkov și am cerut jumătate din plată
avans.
Plămânii mi s-au golit complet de aer. Genunchii au început să-mi tremure și m-am prăbușit pe scaunul pe care stătusem în picioare.
— Finn? Finlay, ce s-a întâmplat? Vero a lovit cu piciorul în scaunul meu. Am ridicat privirea și m-am uitat în ochii ei.
