— Nu, am răspuns cu un zâmbet palid, deși aș fi dorit s-o pot face. Sunt mai bine acum. Mulțumesc. Am fost surprinsă de cât de adevărate păreau cuvintele mele.
Tot ce aveam de făcut era să planific o petrecere. Și să nu mai omor pe nimeni. Simplu, nu?
— Dacă te răzgândești, pe mine tot aici mă găsești. Și, în continuare, mi-aș
dori să te scot în oraș cândva.
Cândva… când nu mă voi mai ascunde de poliție și de mafie. Când nu mă voi mai preface că sunt altcineva.
— Poate am să te sun, am zis, când lucrurile nu vor mai fi atât de complicate.
— Oricând.
Ceva din vocea lui m-a făcut să cred că vorbea serios. Și m-am întrebat dacă
mai e valabil dreptul la un telefon când ești arestat.
VP - 113
Capitolul 20
Telefonul a început să sune exact în clipa-n care umpleam ultimul coș cu bunătăți. Pe ecran a apărut numele mamei mele și m-am gândit să nu răspund.
Zach alerga în zigzag prin bucătărie, cu scutecul atârnându-i la pământ și cu o panglică portocalie agățată de fund, ca o coadă. Delia și prietenele ei alergau după el, care strigând „șezi”, care „pe loc”.
— Bună, mamă. Nu e un moment bun. Am îndesat telefonul între umăr și ureche, răsturnând pachetele cu covrigei și biscuiți în boluri. Casa mea era deja plină de copii. Speram ca Vero să ajungă cât mai repede cu pizza.
— Nu te rețin. Tatăl tău și cu mine ne servim cocteilurile la ora cinci, pe puntea de promenadă. Mereu mi-am dorit să pot spune chestia asta.
A chicotit. Părinții mei își sărbătoreau cea de-a patruzecea aniversare de la căsătorie pe o navă de croazieră, undeva pe Mediterana.
— Dă-mi-o pe sărbătorită, te rog.
Am prins-o pe Delia de spatele tricoului când a trecut în goană pe lângă
mine. S-a auzit soneria. Am lipit telefonul de piept și am numărat capetele.
Toate fetițele pe care le invitase Delia erau aici. Steven trebuia să ajungă de-o oră, dar el niciodată nu se ostenea să fie punctual. Pur și simplu dădea buzna.
Soneria a sunat iar. Picioarele mele parcă au prins rădăcini în podea. Dacă
era poliția? Dacă veneau să mă aresteze la petrecerea aniversară a fiicei mele?
Sau, mai rău, dacă erau Andrei și Feliks?
— Nu răspunzi la ușă, mami? m-a întrebat Delia.
I-am pus telefonul în mână.
— Ține, vorbește cu bunica. A sunat să-ți spună la mulți ani.
Mi-am șters firmiturile de biscuiți de pe blugi. M-am târât spre ușă și m-am uitat pe după perdele. De partea cealaltă era un băiețel care tocmai se întindea pe vârfuri ca să sune pentru a treia oară la ușă. M-a inundat un val de ușurare.
Am deschis ușa larg și i-am făcut semn cu mâna puștiului, cu nervii întinși ca o coardă.
— Bună, Toby. Ce faci aici?
Tatăl lui Toby era prieten cu Steven, dar Delia și Toby nu erau apropiați. Nu fusese pus pe lista de invitați, care includea numai fete.
Toby a ridicat din umeri. Într-o mână bălăngănea o pungă cu cadouri, iar cu cealaltă își ștergea nasul mucos. A făcut un semn în josul străzii, spre casa lui taică-său.
VP - 114
— Tata a auzit că Delia dă o petrecere. M-a lăsat aici. A trebuit să se ducă
undeva. Toby s-a strecurat pe sub mâna mea și a intrat în casă: Tata a zis că pot să mănânc aici.
Toby își petrecea weekendurile cu tatăl lui. Iar tatăl lui își petrecea aceleași weekenduri încercând să fure ceva timp cu prietena lui, pasându-l pe Toby vecinilor și prietenilor. Nu m-a lăsat inima să-l alung.
— Pizza și tortul ajung dintr-o clipă în alta. Dar avem covrigei și biscuiți în bucătărie, dacă ți-e foame.
— Am intoleranță la gluten, a zis el, lăsând cadoul pentru Delia pe podea și servindu-se din tava cu bunătăți pe care o pregătisem.
— Sigur că ai.
Simțeam că mă apucă durerea de cap. M-am întors să închid ușa și am dat cu nasul de-o cutie în culori vii. M-am dat deoparte să-i fac loc lui Steven, care a intrat cu ea în casă, cu fața ascunsă după funda roz imensă din vârf. Theresa a intrat după el, cu tocurile țăcănind pe podeaua din lemn. Ținuta ei era mult prea elegantă pentru o petrecere cu puștime de cinci ani.
— Ce-i asta? l-am întrebat pe Steven.
