Am oftat, amintindu-mi abia acum de baterie.
— Nu încă, am recunoscut. Dar mă duc, promit. Mulțumesc pentru ajutor.
— M-am bucurat că am avut șansa de a te revedea, atâta tot.
Fața mea s-a strâmbat într-un zâmbet șovăitor.
— Îmi pare rău că nu am putut sta mai mult.
— Am sperat că ai să treci pe la bar seara, dar probabil mai bine că nu ai venit. A fost o nebunie la noi. Nu am fi avut prea mult timp să vorbim.
— Da? Părul de pe ceafa mea s-a zburlit la neașteptata lui schimbare de ton.
Ce nebunie?
— E nu știu ce investigație a poliției în curs. A venit un detectiv. Se ținea după
personalul din sală să răspundă la tot felul de întrebări. Toată noaptea a fost ca la balamuc.
— Ce s-a întâmplat?
— Cică soția unui tip l-ar fi raportat dispărut. Marți seara a fost la bar, la un eveniment, și de atunci nu l-a mai văzut nimeni.
— Serios? Am înghițit în sec. Și… ai vorbit și tu cu detectivul?
— Era interesat să vorbească mai ales cu personalul de la sală, dar chelnerul care l-a servit pe tip a fost liber noaptea, iar noi, ceilalți, am fost prea ocupați ca VP - 111
să ne amintim mare lucru. Am dat să răsuflu ușurată, dar m-am oprit când a adăugat: Un picolo și-a amintit că l-a văzut plecând de la bar cu o blondă în rochie neagră.
Am ridicat genunchii la piept și i-am îmbrățișat strâns:
— Așa deci.
— I-am spus detectivului că, în orice noapte, la The Lunch găsești cel puțin douăzeci de blonde cu rochii negre. Dar singura care mi-a rămas în minte ești tu.
— Eu? am întrebat cu un nod în gât. De ce eu?
— În afară de faptul că ești frumoasă și amuzantă?
Râsul meu nervos a explodat, liber.
— I-ai spus… i-ai amintit polițistului despre mine?
— Numai că am dat peste tine în parcare, când plecai. Și, cu toate că am încercat să te conving, te-am văzut când ai urcat singură în mașină.
Am lăsat capul pe genunchi. Era bine. Julian nu era martor. Era un alibi.
Eram sigură că Vero ar fi fost de acord cu mine că ar fi inteligent să păstrăm linia de comunicare cu el deschisă, nu?
— Așa deci, te-ai gândit că ies în evidență? l-am întrebat, trăgând de un fir ieșit din șosetă.
— Fără doar și poate.
— Și ți s-a părut că mai iese cineva în evidență… în seara aceea la bar?
— Nimeni nu a mai comandat un Bloody Mary la ora nouă seara, dacă la asta te referi. Râsul lui era blând, dezarmant, atingând o coardă profundă din mine.
În cele din urmă, am izbucnit și eu în râs.
— Ai observat cumva… întâmplător… dacă m-a urmărit cineva când… am plecat?
— Nu. Tăcerea lui Julian era încărcată de îngrijorare. De ce? S-a întâmplat ceva?
— Nu, nu, e-n regulă, m-am grăbit să răspund. Sigur că nu a observat.
Probabil plecase deja, iar eu am mai rămas câteva minute în parcare ca s-o sun pe Patricia. Și acum, pesemne, își imagina că sunt paranoică și dusă cu pluta.
Mi-am dat părul de pe față, mirată că nu aude prin telefon cum sângele îmi năvălește în obraji.
— Serios, Theresa. Îmi plăcea cum îmi rostea numele, pe un ton scăzut și apropiat, ca și cum am fi fost în aceeași încăpere. Și uram faptul că numele pe care-l șoptea nu era al meu. Lăsând Bloody Mary la o parte, nu m-am putut împiedica să mă gândesc la tine. Așadar, ca să revin la prima ta întrebare, da, VP - 112
mă bucur nespus că ai sunat. Și, dacă vrei să știi adevărul, sunt în continuare puțin îngrijorat pentru tine.
Mi-am mușcat buzele, cu dorința ca unele lucruri să nu se fi întâmplat. Mi-aș
fi dorit să pot lua această săptămână de la capăt.
— Nu vrei să-mi povestești despre săptămâna ta oribilă? Sunt barman, ceea ce mă califică drept bun ascultător.
