— Prea aproape după gustul meu. Vero a sărit de pe scaun. Am ridicat capul când am văzut-o aruncându-mi telefonul pe tăietor. A luat un tocător de came din sertar și l-a ridicat deasupra capului.
— Stai! I-am smuls telefonul înainte să apuce să-l zdrobească. M-am întors cu spatele la ea și mi-am deschis agenda. Vero s-a ridicat pe vârfuri, ițindu-se peste umărul meu în timp ce copiam numărul lui Julian pe o hârtie.
— Un simplu prieten, da?
— E avocat, am zis, vârând bilețelul în buzunar. Numărul lui ne-ar putea fi de folos.
— E prea tânăr ca să fie avocat.
— Apărător public, am ciripit. Sau cel puțin va fi. Într-o bună zi. Când termină
facultatea.
— Nnnțțț. Vero a respins ideea cu semne exagerate din cap: Dacă suntem prinse, nu angajăm un model pentru lenjerie Abercrombie să ne scoată din închisoare. Vreau un tip alb, bătrân, cu butoni și Rolex. Ca fostul tău avocat.
— Fostul meu avocat nu e bătrân. E cu trei ani mai în vârstă decât mine. Și cere două mii de dolari pe oră.
— Dacă-l omorâm pe Andrei Borovkov, ni-l permitem.
I-am aruncat o privire nimicitoare.
— Chiar, unde l-ai cunoscut?
— Pe Borovkov?
— Nu, a zis, înhățând telefonul. Pe Julian Baker.
Bătea toba cu unghia în blatul bufetului, așteptând un răspuns.
— Lucra ca barman, i-am mărturisit, în noaptea în care l-am răpit pe Harris de la The Lush.
— E barmanul? Cel din povestea ta? Ți-ai pierdut mințile! a șuierat printre dinți, gesticulând agitată. Nu-i poți păstra numărul de telefon. Dacă te dă-n gât?
— Nici măcar nu știe cine sunt! Eram cu peruca blondă și i-am dat un nume fals. Crede că sunt agent imobiliar și mă cheamă Theresa.
În bucătărie s-a lăsat liniștea. Vero a căscat gura și m-a privit țintă. Râsul a început de undeva, din adâncul gâtului ei, și a explodat într-o cascadă de hohote pe gura deschisă. Am început să râd și eu.
— Nu se poate!
— Ba se poate!
VP - 104
A clătinat din cap, traversând bucătăria să umple paharele cu vin. Mi-a întins unul, a sorbit o înghițitură dintr-al ei uitându-se la mine cu genul acela de amuzament cu care îi privești pe cei mici.
— Îți place de el, nu?
M-am sprijinit de bufet, alături de ea, mai mult ca să nu trebuiască s-o privesc în ochi. Am luat o înghițitură zdravănă, destul de sigură că răspunsul era evident.
Vero și-a golit paharul. L-a lăsat jos și m-a cuprins de după umeri:
— Știi că nu-l poți suna, nu? Dacă își dă seama cine ești, ți-ar putea face țăndări alibiul. Ai spus-o cu gura ta. Trebuie să scăpăm de tot ce ne-ar putea lega de familia Mickler.
Știam că avea dreptate. Cu toate astea, nu mă puteam hotărî să scap de numărul lui.
— Crezi că ar trebui să-l omorâm, doar așa, ca să fim sigure?
— Nu! M-am întors și m-am răstit la ea: Nu am omorât pe nimeni! ȘI n-o să
omorâm pe nimeni! Nici pe Andrei Borovkov. Și în niciun caz pe Julian. Și cu asta basta. Punct.
Vero a izbucnit în râs, cu obrajii îmbujorați de la vin.
— Liniștește-te, am glumit!
Am deschis telefonul și am aruncat cardul SIM în chiuvetă. Am lăsat apa de la robinet să curgă și râsul lui Vero s-a stins când am învârtit robinetul. Am tresărit amândouă la scrâșnetul neașteptat al metalului pe metal. Sunetul mi-a dat fiori pe șira spinării, cutremurându-mă; ultima noastră legătură cu Patricia Mickler s-a dus zuruind pe țeava de scurgere.
VP - 105
Capitolul 19
Două lucruri am învățat de la sora mea, polițista. Primul, că poți găsi aproape pe oricine pe internet. Și al doilea, că e mai probabil să fii prins dacă săvârșești infracțiuni în casa ta decât în văzul lumii.
De aceea eu comiteam o fărădelege în biblioteca publică locală.
Copiii erau la Steven în acest weekend, în timp ce Vero, rămasă acasă, studia pentru examenele de sfârșit de semestru la contabilitatea ei. Nu am mințit prea tare când i-am spus că mă duc la bibliotecă să fac cercetări pentru carte. Cum altminteri aș fi putut să-mi dau seama ce se va întâmpla în următorul capitol despre misterul din jurul familiei Mickler dacă nu mă lămuream unde s-a dus Patricia?
Am solicitat un loc la ultimul pupitru din fundul sălii și am deschis un browser. Apoi am tastat numele Patriciei, căutând pe rețelele de socializare și pe alte site-uri toate informațiile pe care le-aș putut găsi despre ea: vecinii de la fostele locuințe, oamenii de care era apropiată, locurile pe care le frecventa… În mai puțin de-o oră căscam de zor și nu făcusem niciun pas înainte în încercarea de a o găsi. În comparație cu viața Patriciei Mickler, a mea era de-a dreptul fascinantă. Cu excepția drumurilor la birou, a adăpostului pentru animale la care făcea voluntariat și a orelor de Pilates pe care le-am amintit, părea a ieși foarte rar din casă. S-ar zice că avea mai puțini prieteni decât mine.
