Copiii erau în siguranță acasă la Steven, mi-am spus din nou. Iar soția lui Andrei Borovkov nu știa cine sunt. Câtă vreme nu sunam la numărul de telefon din biletul Irinei, înfricoșătorul soț al doamnei Borovkov nu va ști niciodată pe cine a angajat duduia și nici cum să mă găsească.
O licărire roz mi-a atras privirea. Un post-it de-ale lui Vero era lipit de ecranul monitorului: ÎNTÂLNIRE FIERBINTE, NU MĂ AȘTEPTA. MĂ ÎNTORC LA TIMP
PENTRU PETRECEREA DELIEI.
Rahat. Petrecerea aniversară a Deliei era a doua zi la unsprezece. În tot haosul ăsta aproape că uitasem de ea. Pe tastatura mea flutura o foaie intitulată „Listă cu dorințe pentru ziua mea”, scrisă cu literele lăbărțate și îngrijite ale Deliei. Lista consta dintr-o singură dorință: un cățel. Sub ea, am găsit încă o scrisoare oficială nedesfăcută de la avocatul lui Steven. Nu aveam de ce s-o deschid, știam ce cuprinde.
Am desprins post-it-ul de pe monitor. Mâine, la prânz, casa mea va fi plină de copii care vor urla după pizza și tort. Nu eram nici pe departe pregătită pentru ziua Deliei. Nici măcar nu-i cumpărasem un cadou.
Poate că Steven avea dreptate. Poate că nu eram o mamă bună pentru copiii mei. Steven nu a fost nici el, niciodată, un părinte model, dar viața mea a deraiat de tot după plecarea lui și eram departe de a ști cum să rezolv lucrurile.
Singurul lucru de care eram sigură era acela că nu aveam de gând să mă culc pe-o ureche până ce va veni cineva să mă caute. Într-o formă sau alta, va trebui să
evit poliția și să stau departe de Andrei Borovkov.
M-am uitat pe furiș pe fereastră, căutând din priviri orice mașină străină. Am zărit cu coada ochiului o ușoară fluturare a perdelelor doamnei Haggerty și imediat le-am tras și eu. M-am întors, constatând cu uimire că șosetele mele au lăsat urme pe covorul proaspăt aspirat. Mi-am verificat degetele, dar erau curate; stinghiile jaluzelelor erau suspect de lipsite de praf. Am adulmecat prin cameră, inhalând mirosul înțepător despre care am presupus că e al VP - 109
transpirației mele generate de panică; de fapt, era doar oțetul alb folosit de Vero la curățenie.
Ceva din mine s-a înmuiat când am trecut un deget peste blatul sclipind de curățenie al biroului meu. Era o ușurare să am pe cineva alături cu care să pot împărți povara. Un confort să am pe cineva care se ocupa de facturi și mă ajuta să-mi descâlcesc încurcăturile, în loc să mi le scoată pe ochi. Casa părea prea liniștită fără Vero și copii. Prea goală, mai ales că toți trei aveau să lipsească
toată noaptea.
Am deschis sertarul de sus al biroului, pregătită să ard biletul Irinei Borovkov.
Dar și ăsta dispăruse. Probabil că Vero, în panica ei de aseară, l-a aruncat și pe ăsta la țeava de evacuare. Singura bucată de hârtie din sertar era cea pe care notasem numărul lui Julian. Am luat-o, m-am uitat la ea, amintindu-mi de avertismentul lui Vero, că ar fi o prostie din partea mea să-l sun, dar cu toate astea nu-i aruncase numărul în chiuvetă.
Julian ar trebui să știe dacă poliția dă târcoale barului, căutând mașina lui Harris. Și trebuie să fi observat dacă noaptea trecută, în parcare, un Lincoln negru s-a luat după mine.
Înainte să apuc să mă răzgândesc, am format numărul pe noul meu telefon cu cartelă prepay pe care-l cumpărasem dimineață de la o drogherie. Am ajuns la al patrulea ton de apel și începusem să mă îngrijorez.
— Alo? Vocea care a răspuns era profunda și răgușită de somn. Am vrut să
închid. Oricine ai fi, sunt deja treaz. Așa că ai face bine să începi să vorbești.
Categoric era Julian. Și categoric era iritat. Ceasul de pe computer arăta că
trecuse binișor de ora prânzului, dar dacă a lucrat noaptea trecută, probabil nu s-a băgat în pat mai devreme de trei.
— Dacă nu spui nimic, închid.
— Theresa sunt. Numele mi-a ieșit dintr-o suflare.
— Hei, zice el după câteva secunde de tăcere. S-a auzit un foșnet în fundal.
Imaginea lui în pantaloni de pijama și nu mare lucru în rest mi s-a înfipt în creier, complet nechemată. Ți-ai schimbat numărul? Că pe telefonul meu ai apărut ca
„număr indisponibil”.
Nu, sunt categoric disponibilă. E o nebunie cât de disponibilă pot să fiu.
— Mda, zic, alungând gândul ăsta din minte. A fost un incident nefericit și a trebuit să-l schimb.
— Îmi pare rău. Cuvintele păreau a se rotunji în jurul unui zâmbet somnoros.
Mă bucur că ai reușit să salvezi numărul meu.
Dumnezeule, probabil i-am părut disperată.
VP - 110
— Scuze, am uitat că lucrezi noaptea. Nu ar fi trebuit să te sun atât de devreme, dar… Dar ce? Nu mă gândisem ce i-aș putea spune dacă răspunde la telefon. Nu puteam să mă înfig direct în el și să-l întreb dacă a venit cineva la bar și s-a interesat de Harris sau dacă în noaptea aceea m-a urmărit cineva din parcare. Sau, mă rog, nu fără a-i stârni curiozitatea. Și, ca să fiu complet sinceră
cu mine însămi, nu știu foarte sigur dacă ăsta era singurul motiv pentru care-l sunasem.
Am închis ochii și mi-am lăsat capul pe spate, sprijinit de perete.
— Adevărul este că am avut o săptămână oribilă și simțeam nevoia să
vorbesc cu cineva. Ți-a mai spus careva că ești un interlocutor foarte plăcut?
Râsul lui a eliminat ceva din tensiunea cuibărită între umerii mei. M-am așezat mai bine, simțindu-mă ridicolă pentru că îl deranjam: Știi ceva, presupun că ți se pare o prostie, cred că ar trebui să închid…
— Nu, a zis el, nu e o prostie. Moleșeala unei dimineți relaxate de sâmbătă a revenit în glasul lui: De fapt, chiar speram să mă suni. În tăcerea care a urmat, mi l-am închipuit întins pe spate, cu un braț îndoit sub cap, cu buclele de culoarea mierii căzându-i peste ochi. Eram îngrijorat pentru tine.
— Serios? Am sărit în picioare, hotărâtă să ignor ghemul din stomac.
— Da, m-am gândit dacă ai reușit să ajungi cu bine acasă. Ai fost să-ți verifice alternatorul?
