— Cadoul Deliei, a răspuns suficient de tare pentru a atrage atenția tuturor.
A lăsat cutia jos, lângă punga lui Toby. Delia a țâșnit, dându-mi înapoi telefonul și sărind direct în brațele lui. Am îngăimat un la revedere scurt mamei mele și am închis. Steven a mângâiat țepii Deliei, a pupat-o pe frunte și a lăsat-o jos.
Durerea mea de cap s-a intensificat când Delia s-a dus s-o îmbrățișeze și pe Theresa.
— Mulțumesc că ați venit, am zis, hotărâtă să mă port frumos, chiar dacă
întârziaseră o oră. La urma urmelor, ar fi putut să nu vină deloc.
— Nu aș fi ratat asta pentru nimic în lume, a adăugat Steven. Theresa l-a apucat de braț. Afișa un zâmbet forțat, plimbându-și privirea dezaprobatoare de la baloane și panglici, peste tot, numai asupra mea nu s-a oprit.
— Și mulțumesc că m-ai lăsat să ținem petrecerea aici. Recunoștința mi s-a oprit în gât. Petrecerea aici fusese ideea Theresei. Tehnic vorbind, copiii erau cu Steven pentru weekend, dar ea nu a îndrăznit să riște ca o gașcă de plozi dezlănțuiți de cinci ani să-i întoarcă cu fundu-n sus casa ordonată, iar Steven nu a consimțit la cheltuielile de închiriere, ca s-o ținem în altă parte. Mi-am compus în zâmbet amabil:
— Mătușa Amy nu vine? Delia spera că va fi aici.
— Nu, a zis Theresa fără să mă privească. Amy e ocupată.
VP - 115
— Nu putem sta, a intervenit Steven. Luăm masa cu un dezvoltator din Leesburg. Trecem pe la tine în drum spre casă să luăm copiii. Am vrut să trec să-i las cadoul. M-am gândit că poate îl deschidem înainte de a pleca.
Înainte să apuc să zic ceva, Steven le-a chemat pe Delia și pe prietenele ei, așezându-le roată în fața cutiei țipătoare care îmi ocupa holul pe toată lățimea lui. Theresa și cu mine ne-am trezit stând stânjenite, una lângă alta, în micul spațiu rămas. A început să-și verifice ostentativ mesajele pe telefon; pe măsură
ce derula, inelul de logodnă cu diamantul acela voluminos era expus în toată
splendoarea lui. Abia dacă schimbaserăm câteva cuvinte de la incidentul de la Panera. Dacă nu puneam la socoteală mărturia în instanță despre incidentul cu plastilina de acum câteva luni.
— Delia vede prin tine, i-am spus. E mică, nu proastă.
Theresa a ridicat o sprânceană.
— Presupun că nu a moștenit această capacitate de percepție de la mama ei.
— Drăguț.
— Ăsta-i adevărul, acceptă-l. A privit într-un fel, în jos, la tenișii mei, ca și cum n-ar fi purtat așa ceva nici moartă.
— Nu poți cumpăra loialitatea Deliei.
— Poate că nu, a zis, examinând-și unghiile. Dar îi pot cumpăra o tunsoare decentă.
Theresa nu se uitase o dată la mine de când intrase în casă. Poate era sentimentul de vinovăție, dar mă îndoiam. M-a privit drept în ochi în ziua în care Steven mi-a spus că se mută, flămândă să înregistreze momentul precis al prăbușirii mele emoționale. A exultat în ziua în care el i-a pus inelul acela pe deget. Păcat că avea o culoare care nu exista în garderoba Theresei. Așa că… de ce își ascundea acum privirea?
— De ce faci asta? Ție nici măcar nu-ți plac copiii.
— Pentru că l-ar face pe Steven fericit să avem copiii cu noi.
Buzele ei roșii s-au strâns într-o dungă subțire, subțire. Deci asta era. Steven nu era fericit. Și asta o deranja suficient de mult cât să își sacrifice covoarele albe imaculate și viața ei socială agitată. De aceea dezordinea întunecată din dulapul ei, secretul pe care-l ascundea de prieteni și familie.
— Dacă-mi iei copiii, nu-ți vei repara relația. Dar de ce te-ai oprit la soțul meu?
Theresa s-a mutat de pe un toc al pantofilor de firmă pe altul. A verificat ora pe telefon, prefăcându-se că nu a auzit.
— Știi, am fost dispusă să-l las pe Steven să plece fără luptă, dar nu și copiii, am continuat.
VP - 116
— De ce nu-l rogi pe avocatul tău să-l sune pe al meu. A, stai așa, a zis ea, bătându-și – chipurile – gânditoare bărbia cu o unghie. Am uitat. Tu nu ai avocat.
A fost o lovitură sub centură. Vero avea dreptate. Aveam nevoie de un avocat care să poată concura cu Guy. Un avocat în vârstă. Un avocat bogat.
Aveam nevoie de un avocat de cincizeci de mii de dolari.
— Nu am de gând să-ți ușurez demersurile.
— Le-ai ușurat deja. S-a învârtit, întorcându-se către mine, străpungându-mă
cu ochii ei verzi, aprinși: Nici mie nu-mi place aranjamentul ăsta, Finlay, nu mai mult decât ție. Cine crezi că va ajunge să aibă grijă de copiii tăi când tu nu vei mai fi în stare s-o faci? Dacă ți-ai iubi copiii atât de mult precum spui, poate ar trebui să fii mai drăguță cu mine.
Am deschis gura. Delia chicotea, căci reușise să dezlege funda și acum rupea hârtia de pe cutie. Respira precipitat, cățelul de pe lista ei de dorințe fusese uitat cu totul. Casa de vis Barbie avea trei etaje înălțime, la fel ca reședința din oraș a Theresei.
— O ducem în camera ta, la Theresa, i-a spus Steven, ridicând cutia. Te joci cu ea diseară, când te luăm acasă.
Delia a alergat după el la ușă, țopăind, să arunce o ultimă privire la căsuță.
Cățelul mic de pluș pe care i-l cumpărasem eu mi s-a părut dintr-odată jalnic, un simbol al unei dorințe pe care nu ne-o puteam permite. Theresa avea dreptate.
Le ușurasem mult situația. Iar dacă voi ajunge la închisoare, Theresa și Steven erau singurii părinți pe care copiii mei îi vor putea avea.
