Capitolul 22
Marți, după școală, parcarea adăpostului de animale era plină, așa că am ocupat ultimul loc disponibil la marginea drumului, având grijă să las suficient spațiu între camioneta mea și mașina parcată în față, în caz că mașinuța mea se hotăra să nu pornească și trebuia să chem firma de tractare. Julian avea dreptate. Trebuia să o duc la o verificare, dar dacă ajungeam cu ea la un mecanic, mă temeam că vor găsi un șir nesfârșit de probleme: direcția era dusă, sărisem o inspecție tehnică (sau două), plăcuțele de frână erau compromise, transmisia era înțepenită, întârziasem la testul pentru emisii și probabil nu mi-ar fi stricat niște cauciucuri noi. Deocamdată, spuneam în gând o rugăciune ori de câte ori băgăm cheia în contact. Era mai ieftin.
— Am fi putut să luăm mașina ta, m-am răstit la Vero.
— Nțț. În mașina mea nu intră animale. Vero l-a scos pe Zach din scăunel, eu am luat-o pe Delia de mână și am traversat strada spre adăpost.
— Numai ne uităm. Nu aducem niciunul acasă.
— De ce nu? a pufnit Delia. Tata a spus că putem avea un câine când ne ducem să stăm la el.
— Așa a zis? am bombănit. Ținând seama de covoarele imaculate ale Theresei, am presupus că nu era în zonă când Steven a fluturat morcovu’ ăsta pe la nasul fiicei noastre. Nu vrei atunci să-i facem tatei o listă cu cei care-ți plac cel mai mult?
Când ne-am apropiat de perimetrul împrejmuit cu un gard înalt, am fost asaltați de un concert de lătrături și schelălăituri. Zach și-a acoperit urechile și s-a ghemuit în umărul lui Vero. Am lăsat mâna Deliei și am împins ușa grea. Zona de recepție nu era mai liniștită. Fereastra din plexiglas de la recepție nu reducea prea mult torentul de lătrături care venea din partea cealaltă. O femeie stătea la computer și juca solitaire. Am privit peste capul ei, prin fereastră, spre cuști, căutând niște fețe familiare din fotografiile Patriciei.
— Bună ziua! Angajata și-a mutat atenția de la ecran. Copiii mei și cu mine suntem interesați să adoptăm un câine, am zis. Ne întrebam dacă ne-am putea uita puțin la cuști.
— Sigur că da. Dar nu lăsați copiii să bage mâna în interior. Balamalele se închid automat și s-ar putea răni. Dacă vedeți un câine care vă place, anunțați-mă și voi trimite pe cineva să pregătească o cameră de vizită pentru dumneavoastră.
VP - 127
A apăsat un buton de sub birou. Sunetul ca un bâzâit m-a făcut să mă
cutremur. Tot plexiglasul și gratiile astea prea semănau cu locul de muncă al Georgiei. Tot ce voiam era un indiciu despre Patricia – ca s-o pot găsi înaintea poliției sau a mafiei – pentru a-mi putea da seama cine l-a omorât pe Harris, să
găsesc dovada nevinovăției mele și să mă duc liniștită acasă.
Câinii s-au ridicat cu labele din față pe ușa cuștilor, lătrând la noi. Am împins copiii în fața noastră, în vacarmul asurzitor. Abia dacă mai auzeam chicotele încântate ale Deliei, care alerga de la o cușcă la alta, uitându-se la fiecare câine.
S-a oprit, îngenunchind în fața unui țarc.
Câinele care stătea covrig în colțul din spate al cuștii era mic, cu lațe încâlcite și niște ochi la fel de disperați și mâhniți că ai fiică-mii.
— Vrei să-l mângâi? a întrebat o voce din spatele nostru.
— Pot, mami? a zis Delia cu o privire rugătoare, în timp ce tânărul voluntar a îngenuncheat lângă ea. El a pescuit un set de chei din buzunar. Era slăbănog și înalt, cu bucle ciufulite și ochi albaștri, apoși. L-am recunoscut imediat din fotografia de grup de pe pagina de Facebook a Patriciei. Pe ecusonul lui scria BUNĂ. NUMELE MEU ESTE AARON.
— Sigur, am răspuns. Dacă Aaron spune că e-n regulă. Am schimbat o privire cu Vero peste capul lui. Trebuie să-l fi recunoscut și ea din fotografiile de pe Facebook ale Patriciei.
Delia bătea din palme în timp ce el alegea, din mănunchiul de chei, cheia potrivită ca să descuie cușca. Câinele a schelălăit, s-a ascuns mai în fundul țarcului. Atent să nu-l sperie, Aaron a blocat balamaua, fixând ușa cuștii ca să
stea deschisă. Apoi a vârât mâna în buzunar, a scos niște biscuiți pentru căței și i-a întins Deliei. S-a așezat pe podea, făcându-i semn cu mâna să se așeze lângă
el. Ea s-a așezat în tăcere, urmându-i sfatul, și a întins recompensa spre câine.
— Ăsta-i special, a spus el cu o voce șoptită, care abia răzbătea prin corul de lătrături. Îl cheamă Sam. E cam timid, așa că trebuie să fii foarte blândă cu el și să-l ajuți să se simtă în siguranță. Poți face asta?
Delia a încuviințat.
Nasul câinelui a ieșit din întunericul cuștii. A lăsat capul jos, înaintând precaut, încet, cu urechile lipite de cap și coada între picioare. Aaron o încuraja în șoaptă pe Delia să aibă răbdare, asigurând-o că patrupedul va veni la ea când se va simți în siguranță.
Delia și-a înăbușit o exclamație când câinele a scos în sfârșit capul din cușcă, întinzând nasul să adulmece recompensa. S-a apropiat încet de ea, i-a luat ușor biscuitul din mână. Ocupat cu bucățica gustoasă, nu a protestat când Aaron l-a ridicat și l-a depus în brațele Deliei.
VP - 128
Zach a început să se agite, voia și el în cușcă. Vero l-a luat în brațe, privindu-mă sugestiv și făcându-mi un semn cu bărbia spre Aaron, în timp ce se depărta cu cel mic.
— Ce a pățit Sam? am întrebat, observând un ghips mic pe laba din față a cățelului.
— Sam a fost salvat. Aaron zâmbea, privind-o pe Delia cum îl mângâie pe spinare. L-am găsit acum câteva săptămâni, încurcat în lanț. Sam e un dulce.
Doar că e puțin cam speriat. Dar nu e nimic ce o casă iubitoare nu ar putea rezolva. Câinii salvați sunt niște animale de companie extraordinare. S-a întins și a luat o mapă care atârna lângă el, pe hol. Apropo de asta, noi rugăm familiile care adoptă să completeze un formular. Și mi-a întins mapa și un pix.
Delia se juca cu Sam, iar eu mă holbam stânjenită la chestionar. Ultimul lucru de care aveam nevoie era o înregistrare a vizitei mele acolo, dar dacă refuzam aș fi putut stârni suspiciuni. Aaron zâmbea politicos, încercând să fie cât mai discret și făcându-și de lucru cu telefonul.
Am început să completez formularul, trecând numele și adresele Theresei și ale lui Sam în spațiile albe. Mi se părea potrivit, mai ales că treaba cu câinele fusese ideea lui Steven, care i-a promis Deliei că și-l va putea lua când va locui cu ei.
Delia chicotea la picioarele mele, în timp ce Sam o copleșea cu pupături, dornic să mai primească o recompensă. Gângurea ceva în urechea câinelui și făcea mare caz de rănile lui. Nu e de mirare că Patricia petrecea atâta vreme aici. Probabil că îi făcea bine să aibă grijă de animalele astea abandonate, neiubite sau salvate din mâinile unor stăpâni oribili. Probabil că se simțea în siguranță în preajma unor oameni ca Aaron, oameni blânzi și amabili, mai ales după ce fusese forțată să își ducă jumătate din viață alături de unul ca Harris.
Dacă adăpostul era locul ei sigur, iar oamenii cu care lucra aici întruchipau pentru ea ideea de familie, oare nu era posibil să se fi destăinuit cuiva în care ar fi avut încredere?
I-am înapoiat formularul lui Aaron.
— Ultima dată când am fost aici, am vorbit cu o femeie, Patricia, parcă, despre un anume câine. Avea o pată neagră la ochi și blană bălțată, cam așa de mare, am zis, explicându-i prin semne în timp ce vorbeam cam cum arăta câinele pe care Patricia îl ținea în brațe în poză.
— Te referi la Piratul?
— Da! Ăsta era numele! Nu-l văd aici. Ai cumva vreun număr de telefon la care aș putea-o găsi să o întreb despre el?
