Brusc, au izbucnit niște urlete ascuțite, urmate de izbitura porții unei cuști.
Adăpostul s-a umplut de o cacofonie de lătrături furioase în timp ce în mijlocul culoarului și-au făcut apariția două pisici cu cozile înfoiate și spatele arcuit. Altă
ușă trântită. Patru câini s-au năpustit după ele, cu colții la vedere și mârâind furioși. Animalele au trecut în goană pe lângă copiii care au început să se smiorcăie și părinții lor care s-au pus pe țipat. Zach și-a ascuns căpșorul în umărul meu. Delia nu a protestat când am luat-o de mână și am tras-o pe culoar, spre camera de odihnă. Toți voluntarii din adăpost au ieșit în goană din încăpere, grăbindu-se să prindă animalele.
Vero mi-a făcut semn cu mâna să mă grăbesc, smulgându-l pe Zach din brațele mele.
— Repede, camera e goală, dar nu știu pentru câtă vreme.
A verificat să se asigure că nu ne vede nimeni, apoi m-a împins înăuntru.
Odată ușa închisă, miorlăitul mâțelor și lătratul câinilor au amuțit. Am trecut prin fața șirului de dulapuri, verificând numele, până ce l-am găsit pe al Patriciei.
Dacă va fi avut cândva o încuietoare, acum era dispărută. Ceea ce însemna că
Aaron avusese dreptate, poliția l-a percheziționat deja.
VP - 131
Ușa din metal s-a deschis zăngănind după ce am desprins banda galbenă pe care poliția o lipise peste broască. În interior, dulapul era plin de poze cu animale, majoritatea cu Piratul și Molly. Într-un colț era o carte de vizită: detectiv Nicholas Anthony, Fairfax County Police Departament. Probabil era detectivul care se ocupa de cazul Patriciei.
Atentă să nu deranjez banda poliției, am cotrobăit prin dulăpior, dând la o parte un umeraș cu un tricou. Materialul bleumarin era plin de păr de câine, alb și negru, care ascundea emblema din față: Tysons Fitness Club. Pe raftul de sus era o perie de păr lipicioasă, un bol pentru hrănit animale și o tavă pentru două
cafele de la Starbucks. În cazul în care poliția nu descoperise ceva în plus față de ceea ce am descoperit eu, în dulapul ăsta nu era nimic care să sugereze unde s-a dus Patricia.
Am închis dulapul la loc, uitându-mă prin încăpere după ceva ce Vero sau eu am fi putut rata. Piuneze viu colorate înveseleau avizierul de pe ușă. Fotografii cu echipa și orarele de muncă. Patricia era de serviciu marțea și joia, făcând echipă cu Aaron și cu alți câțiva colegi. În poze stătea lângă el, îmbrăcată cu același tricou pe care-l văzusem în dulap, cu Piratul și Molly cățărați în brațele lor. M-am aplecat, uitând-mă mai bine la fotografie, mai ales la mâna ei. Inelarul era gol, verigheta încrustată cu diamante dispăruse.
Dinspre cuști se auzea zarvă mare. Am crăpat ușa și am aruncat o privire.
Câțiva metri mai încolo, Vero încerca să distragă atenția celor doi voluntari în uniformele adăpostului. M-am strecurat afară din camera de odihnă, în timp ce Vero arbora o expresie insistentă, cu sprâncenele ridicate.
— Doamnă Hall? Doamnă Hall? striga tare o voce, acoperind lătrăturile.
Theresa! de data asta mai tare.
M-am întors. Aaron venea în fugă spre mine, pe culoar, roșu tot la față. Abia atunci mi-am dat seama că mie mi se adresa.
— Nu ai văzut cumva un set de chei? Probabil le-am scăpat pe undeva, cu toată agitația asta.
Am scuturat din cap, ducând instinctiv mâna la cap să alung o mâncărime imaginară. Nu ar fi trebuit să scriu numele Theresei pe formularul acela. Poliția a fost deja aici, mi-am spus, încercând să mă încurajez. Percheziționase deja dulapul Patriciei și interogase pe toată lumea. Și totuși, nu reușeam să scap de sentimentul că am făcut o mare greșeală venind aici:
— Îmi pare rău, nu am văzut nicio cheie.
M-a înțepat ghimpele remușcării când o mâță mare, portocalie, a țâșnit ca săgeata printre noi, iar Aaron a luat-o la goană după ea.
VP - 132
Capitolul 23
Am tresărit speriată, în pat, și am căscat ochii, trezită din somn de un bâzâit neașteptat și foarte puternic. Asta era. Veneau să mă aresteze. Strângând pătura la piept, mă holbam pierdută la telefonul care vibra pe noptieră. În întuneric licărea numărul Sylviei. M-am prăvălit la loc pe pernă, așteptând să mi se potolească bătăile inimii. Nu era poliția. Doar agentul meu.
Am orbecăit după telefon și m-am uitat la ceas, nu-mi dădeam seama dacă
era șase fără un sfert dimineața sau seara. Nu dormisem trei nopți la rând lucrând la lista cu victimele lui Harris, hotărâtă să îmi dau seama cine l-a omorât. Nu reușisem decât să reduc lista de la șaptesprezece posibili suspecți la nouă.
Epuizată și fără să fi făcut mari progrese în rezolvarea crimei, am renunțat și m-am băgat în pat cu o oră înainte de răsărit.
— Alo? am mormăit în telefon.
— Sper că ești obosită pentru că ai scris toată ziua. Așadar e seară. M-am frecat la ochi. Stai jos?
— Nu tocmai.
— Ți-am citit manuscrisul. Mi-am trântit un braț peste față, pregătită pentru ce era mai rău: Noaptea trecută l-am trimis editorului. E gata să îți facă o ofertă.
M-am ridicat încet, încercând să înțeleg ce voia să spună:
— O ofertă? Dar am deja un contract pentru cartea aia.
— Nu mai ai.
M-am plesnit cu palma peste ochi. Era mai rău decât îmi imaginasem. Oferta era probabil un plan de reeșalonare a returnării avansului. Nu numai că
pierdusem contractul, acum trebuia să dau și avansul înapoi. Și comisionul Sylviei. După aia probabil va renunța să mă mai reprezinte. Nici nu voiam să mă
gândesc la ce va spune Steven când va afla.
— Sylvia, îmi pare rău. Dacă putem face ce…
