Mă săturasem să fiu tratată de sus, să mă facă permanent să simt că ceea ce fac eu nu e important. Că nu puteam avea grijă singură de copii. Mă săturasem să mă facă să cred că locul meu nu era în pătura de sus a societății, alături de oameni ca el și ca Theresa. Am deschis e-mailul, am băgat niște coli de hârtie în imprimantă și l-am blestemat în barbă pe Steven când mașina a început să
zuruie. Când s-a terminat, am smuls hârtiile din tăviță și am coborât în fugă în bucătărie unde Steve și Vero, nas în nas, mai aveau puțin și se strângeau reciproc de gât.
M-am băgat între ei, trântind hârtiile pe masă.
Vero s-a dat un pas în spate, relaxată, cu brațele încrucișate. Colțurile rujate ale zâmbetului ei erau așa de tăioase, încât practic îl străpungeau pe Steven când a ridicat sprâncenele provocându-l să se uite la colile din fața lui.
— Ce-i cu astea? a întrebat, ezitând să le ridice.
— Scrisoarea mea de ofertă. Vrei să știi cât valorează cărțile mele de rahat?
Vezi singur.
Steven a înșfăcat hârtiile de pe masă. În timp ce citea, ochii lui albaștri le străpungeau ca un laser și am avut o mare satisfacție atunci când, cam pe la mijlocul paginii, am simțit cum practic fac o gaură în hârtie în dreptul cifrei.
— Ce-i cu cifra asta? a întrebat el.
— Cuantumul avansului meu.
A deschis gura, dar nu a fost în stare să articuleze vreun cuvânt. Cred că era pentru prima oară când îl vedeam fără cuvinte. Mi-a înapoiat foile, dregându-și vocea:
— Era și timpul să te plătească corespunzător. Dar tot nu e suficient pentru…
— Mai citește, i-a zis Vero, îndesându-i-le în față. E un contract pentru două
cărți. Face dublu, plus ceea ce i se cuvine când vinde drepturile de mediatizare, ecranizare și traducere. Și asta e înainte de a primi drepturile de autor. Vrei să
faci socoteala singur sau preferi să te ajut?
Steven a trântit oferta pe masă. S-a uitat la Vero, a trecut pe lângă ea împingând-o cu umărul și s-a dus spre ușă. Nici nu s-a uitat la mine. Poate pentru că nu a putut. Ani de-a rândul nu fusese în stare să mă considere altceva decât o ratată. Era ca și cum ar fi uitat că mă poate vedea și altfel.
— Mă întorc duminică cu copiii, a mormăit.
— Data viitoare sună la ușă, i-a strigat Vero.
A șters-o fără să se uite în urmă, dar, mai mult decât toate celelalte, mă
deranja felul în care o tratase pe Vero.
— Steven. Comanda din tonul meu m-a surprins până și pe mine. Picioarele lui au încremenit exact înainte de a trece pragul ușii: Poate tu și cu Theresa vreți VP - 138
să reconsiderați problema procesului pentru custodie. Conform contabilei mele, avem suficiente resurse ca să ne construim apărarea.
Firele țepoase de pe maxilarul lui Steve s-au pus în mișcare. A smucit ușa și a ieșit trântind-o după el.
Vero a pus o mână pe umărul meu. L-am urmărit din priviri pe Steven cum pleacă. Am auzit treptele scârțâind sub pașii ei când a luat-o în sus, pe scări.
— De ce ai făcut-o? am întrebat-o.
— Ce să fac?
— În noaptea aceea. Cu Harris. M-ai fi putut lăsa în garaj. De ce l-ai îngropat cu mine?
Vero a ridicat din umeri.
— Mi-au plăcut cotele tale. Când a văzut privirea mea nedumerită, a continuat: Am făcut socotelile când m-ai angajat prima oară. Trebuia să știu pentru ce am sacrificat slujba de la bancă și am venit la tine. Din câte mi-am dat eu seama atunci, șansele tale de a prinde un agent erau de zece mii la unu. Și șansele tale de a încheia un contract bun pentru o carte erau și mai mici. Dar, într-o formă sau alta, ți-au ieșit amândouă. Să scăpăm de crimă va fi floare la ureche pe lângă astea, nu? S-a întors și a continuat să urce scările, apoi s-a oprit din nou, privindu-mă peste umăr: Mama m-a crescut singură. Era descurcăreață
și curajoasă… ca tine. Dacă tot trebuia să-mi aleg un partener care să-mi asigure viitoarele venituri, poate și libertatea – a adăugat ea cu un zâmbet ironic – m-am gândit că ar fi mai sigur să pariez toți banii pe tine.
A urcat ultimele trepte și s-a retras în camera ei. În noaptea aceea, pentru prima oară după foarte multă vreme, când m-am așezat în fața ecranului negru, am știut că nu va trebui să trec prin toate astea singură.
VP - 139
Capitolul 24
— Și ce să facem cu chestia asta? am întrebat într-o după-amiază de duminică, ținând o pungă în dreptul ochilor.
— Nu e o chestie. Are un nume, a zis Delia. Mi-am înghițit toate protestele care mi se buluceau pe limbă. Dacă îi dădeam un nume, era mai mult decât un pește. Era un animal de companie. Iar istoricul meu de menținere în viață a creaturilor în aceste ultime săptămâni nu era tocmai de invidiat. Îl cheamă
Christopher, a adăugat Delia.
— Christopher? Pe bune?
Încruntându-se, s-a ridicat pe vârfuri și mi-a smuls punga, ținând-o departe de mâinile mele.
— Tatei îi place.
— Christopher e un nume minunat, am încuviințat. Tocmai mă gândeam că
