arată exact ca un Christopher. Probabil părinții lui trebuie să fie foarte mândri de el.
Vero se strâmba la mine de pe hol, cu un umăr sprijinit de tocul ușii de la camera Deliei, provocându-mă, prin întreaga ei poziție, să nu-l omor.
Am desfăcut banda de cauciuc cu care era strânsă punga la gură și l-am turnat pe Christopher într-un bol de punci, o relicvă uitată din ziua nunții, primită de la bunica lui Steven și pe care am scos-o dintr-o cutie din garaj. Delia și-a apropiat fața de sticlă, cu fruntea încrețită de îngrijorare. Christopher s-a bâțâit puțin, s-a întors pe-o parte, cu gura căscată și ochii larg deschiși. Grozav, nu ar fi prima creatură pe care am lăsat-o fără oxigen după ce am adus-o acasă.
Măcar peștele ăsta va fi mai ușor de îngropat.
Christopher al nostru, cu solzi cu reflexe de un portocaliu strălucitor, părea a prinde viață. Zach a început să chicotească văzând cum peștele începe să se învârtă în cercuri în bolul de sticlă.
S-a auzit soneria de jos.
— Răspund eu, i-am zis lui Vero. Probabil Steven a uitat ceva. Vero și-a dat ochii peste cap. Ei, măcar de data asta a folosit soneria.
— Unele animale nu pot fi dresate, a zis ea, urmându-mă pe scări. Picioarele mi-au încremenit pe treapta de jos când am zărit pe fereastră mașina de pe alee. Un sedan Chevy bleumarin, cu mai multe antene pe portbagaj, cu un mic dom luminos pe bord era parcat pe aleea mea.
Nu era Steven.
VP - 140
Vero m-a împins din spate, cât pe ce să mă dea jos. A înjurat, apoi a amuțit după ce a urmărit direcția privirii mele, aninată de silueta cu spatele lipit de ușa din față, înalt, brunet, umeri largi. Până și poziția în care stătea, cu picioarele depărtate și cu mâinile la șolduri, indica un polițist. S-a uitat în susul și-n josul străzii, apoi s-a întors spre ușă. Când a făcut acest gest, am putut zări tocul pistolului pe care-l purta pe sub haină; insigna fixată la curea a sclipit în soare.
— Rahat, rahat, rahat. Vero a ocolit corpul meu înghețat și s-a dus pe vârfuri în bucătărie, pândind pe furiș de după perdele. Rahat, rahat, rahat, a șoptit ea.
Ce facem acum?
Am simțit cum, în jurul meu, casa devine tot mai mică, și tot ceea ce mai puteam vedea din ea era doar polițistul de partea cealaltă a ușii. Opțiunile mele erau limitate și am avut brusc un moment de claritate:
— Răspundem la ușă, am zis încercând să-mi păstrez calmul. Și nu spunem nimic fără un avocat. Dacă a venit să mă aresteze, rămâi aici cu Delia și cu Zach.
După aceea o suni pe sora mea și îi spui să vină la secție și să mă scoată pe cauțiune.
Vero a pălit. A încuviințat din cap.
M-am târât spre ușă și, apăsând pe clanță, am dat o comandă fermă către mâinile mele să nu tremure.
Am deschis ușa. Ofițerul în civil din prag a zâmbit.
— Dumnezeule, e sexy, a șoptit Vero peste umărul meu.
Am împuns-o cu cotul în coaste. Mi-am dres vocea:
— Cu ce vă pot ajuta, domnule ofițer?
În bărbie, printre tuleiele nerase, avea o gropiță adâncă. A întins o mână, obligându-mă să deschid ușa mai larg ca să i-o strâng.
— Sunt detectivul Nick Anthony de la poliția Fairfax County. O caut pe Finlay Donovan.
Mi s-au înmuiat genunchii și m-am prins repede de ușă. Fruntea ofițerului s-a încrețit:
— Dacă e un moment nepotrivit, pot să vin mai târziu. Vocea lui avea asprimea celui obișnuit să dea ordine toată ziua, dar ochii întunecați păreau blânzi pe sub genele lungi, dese. Rostise numele meu mai mult ca o întrebare decât ca o comandă.
— Eu sunt Finlay, am zis cu precauție, privind în spatele lui, după vreun partener. Dacă avea de gând să mă aresteze pentru suspiciune de crimă
probabil nu venise singur.
Zâmbetul lui ezitant s-a încălzit, lărgindu-se spre cutele din jurul ochilor, care arătau că e dependent de soare.
VP - 141
— Sunt prieten cu sora ta. Lucrez la un caz care te-ar putea interesa și Georgia s-a gândit că ar fi o idee bună să stau de vorbă cu tine.
— Cu mine? De ce cu mine? am întrebat. Corpul meu era pe jumătate ascuns de ușa de după care Vero trăgea cu urechea.
Detectivul s-a scărpinat după ceafa, iar zâmbetul lui a devenit aproape sfios:
— M-am împotmolit și Georgia crede că m-ai putea ajuta. S-a uitat peste umăr, către ferestrele doamnei Haggerty: Pot să intru?
Nu flutura niciun mandat, nu-mi citea drepturile. Nu părea a avea de gând să
mă aresteze. Am deschis ușa larg, sperând din suflet că nu fac o greșeală:
— Sigur. Poftim.
Vero a ridicat o sprânceană, evaluând picioarele lungi ale bărbatului care a pătruns pe hol. I-am făcut semn cu bărbia spre scări, dar Vero a scuturat din cap. Detectivul Anthony s-a oprit brusc când a dat cu ochii de ea:
— Îmi pare rău, nu am știut că ai companie. Probabil ar fi trebuit să dau un telefon înainte.
A arătat spre ușă cu un deget:
