— E frig afară și n-am avut chef să aștept. A deschis ușa, împingându-i de la spate pe cei mici: Duceți-vă și așteptați în mașina tatei cu Theresa și mătușa Amy. Vin și eu într-o clipă.
Când ei au țâșnit afară în hăinuțele lor pufoase, am izbucnit amândoi.
— E casa mea, Steven, am zis de îndată ce ușa s-a închis în spatele lor. Nu poți da buzna așa de câte ori ai chef.
— Sigur că pot. Pe actul de proprietate e numele meu.
Vero a apărut în deschizătura dinspre bucătărie, în spatele lui. L-a ocolit, i-a smuls cheile din mână și a început să caute cu febrilitate cheia casei mele pe inel. Steven a căscat gura când ea a scos-o dintr-o răsucire. A dus-o la toaletă, a deschis ușa și a aruncat-o în coșul pentru scutece cu un rânjet satisfăcut. Fața lui VP - 135
a căpătat o nuanță hidoasă de roșu când ea a pornit manivela, făcând cârnat de caca din singura lui copie a cheii casei mele.
— Ce dracu’ caută ea aici? a șuierat Steven către mine când Vero și-a șters mâinile și a închis capacul. Ți-am spus că nu mai dau bani pentru bonă.
— Se întâmplă să fiu contabila și managerul de afaceri al doamnei Donovan, l-a întrerupt Vero, cu un șold scos la înaintare. Iar chiria ta e deja la poștă.
— Nu toată, a zis Steve.
— Ba toată, i-a retezat-o Vero. Hai să lămurim ceva, domnule Mare Proprietar. Numai pentru că numele tău e pe actul de proprietate nu te îndreptățește să dai buzna aici de câte ori ai chef. Poate ar trebui să citești mai bine contractul de închiriere, mai ales paragraful patru, clauza b, în care se spune explicit că trebuie să-ți anunți chiriașul înainte de a intra pe proprietate.
Data viitoare când năvălești aici neanunțat, s-ar putea să dai din greșeală peste ceva ce, poate, nu ți-ai fi dorit să fi văzut.
— Cum ar fi?
Te rog nu spune un cadavru. Te rog nu spune un cadavru.
— Cum ar fi noul prieten sexy al lui Finlay, model pentru lenjerie.
— Nu-i model pentru lenjerie, am îngăimat…
— Dar arată ca unul…
— Și nu e…
— De fapt e avocat, a încheiat ea.
Simțeam că mă apucă durerea de cap. Sau poate de vină era mahmureala.
— Îți sugerez ca data viitoare să respecți toți termenii contractului de închiriere sau s-ar putea să trebuiască să-l angajăm și să furnizeze doamnei Donovan serviciile complete. Vero l-a măsurat pe Steve din cap până-n picioare, nepărând deloc impresionată: Și, dacă nu-ți convine, poți să-ți bagi chestia arogantă și înșelătoare…
Mi-am frecat o tâmplă:
— Vero stă cu noi, Steven. Atenția lui Steven s-a mutat la mine, privindu-mă
cu o expresie neîncrezătoare, înainte să apuce să deschidă gura, am continuat: Eu o plătesc.
— Tu o plătești?
— Să zicem că niciuna dintre noi nu era mulțumită cu termenii tăi.
Tăcerea s-a lăsat peste noi ca o izbitură de ciocan. Vero a fluturat din gene spre el cu un zâmbet triumfător pe buzele strânse. O venă de pe fruntea lui Steven pulsa puternic.
VP - 136
— Cu ce o plătești? a întrebat el, privindu-ne de parcă amândouă ne-am fi pierdut mințile. Tu nu ai bani, Finn. Ai întârziat luni de zile cu plata facturilor. Nu ai cum să-ți permiți asta.
— Doamna Donovan are o grămadă de bani, i-a trântit-o Vero. Cât despre solvabilitatea ei, în afară de chiria pe care ți-o datorează, restul facturilor nu sunt treaba ta.
— Ce tot zice acolo?
M-am uitat fix la Vero. Își cerceta manichiura, pigulindu-și oja și prefăcându-se că nu bagă de seamă ce se întâmplă în jur. Steven m-a luat pe mine în cătare.
Trebuia să-i spun ceva sau avea să se ducă cu problema arzătoare a posesiunilor mele direct la Guy.
— Am vândut o carte.
— Două cărți, m-a corectat Vero. Mi s-a pus un nod în gât când am văzut mândria care licărea în ochii ei întunecați, tăioși. Nimeni până acum nu a tratat slujba mea ca pe o… ei bine… ca pe o slujbă. Nimeni nu a apărat-o, nu a fost mândru de ea, nu s-a lăudat cu ea. Mereu am fost eu și cu mine, singură în spatele biroului.
— Și cât îți aduce asta? Trei mii de dolari? Steve și-a arcuit buzele într-un zâmbet care ascundea atâta sarcasm, încât mi-aș fi putut șterge camioneta cu el. Și cu cărțile de credit cu depășire de prag ce faci? Și cu plățile la camionetă?
Și ea… a zis el, arătând spre Vero cu degetul. Probabil te costă ceva…
— Veniturile doamnei Donovan nu sunt treaba ta, i-a spus Vero, înfruntându-l.
— Pe dracu’! Steven s-a uitat furios la ea, arătând cu degetul spre mine: Nu ai cum să faci atâția bani din cărțile alea de rahat încât să-ți plătești toate cheltuielile astea.
Cuvintele lui m-au izbit în piept. M-au copleșit cu aceeași rușine sufocantă pe care o simțeam când deschideam un cec de avans în fața lui. Mă consola cu o palmă pe spate, făcând câteva remarci parșive despre cum s-ar putea să ne ajungă pentru câteva pachete de scutece și, dacă avem noroc, și pentru ceva cumpărături de la băcănie. Acum gesticula arătând cu mâinile spre veranda din față, unde, de obicei, erau depozitate facturile nedeschise: Facturile alea se adună acolo de luni de zile, îmi datorează mult mai mult decât… Apoi i-a căzut fața. A lăsat brațele în jos, s-a încruntat, rotind ochii prin casă ca niște faruri de căutare: Unde sunt facturile? S-a năpustit în bucătărie, răscolind prin cele câteva broșuri și cupoane de pe bufet. Vero îl urma îndeaproape. Îi auzeam ciondănindu-se când am luat-o la goană pe scări, spre biroul meu.
VP - 137
