VP - 129
— Nu, a negat el, pălind. Toți am încercat să dăm de ea. Patricia nu a apărut săptămâna trecută și de atunci nimeni nu mai știe nimic de ea. Cât despre Pirat, el și sora lui, Molly, au fost adoptați împreună acum câteva săptămâni. Îmi pare rău.
— Ah, ce păcat, am zis, căutând o altă abordare. Chiar mi-ar fi plăcut să
vorbesc cu ea. Patricia spunea că are un instructor grozav de Pilates, dar am uitat numele clubului la care zicea că se duce.
Aaron a ridicat din umeri, iar obrajii lui s-au colorat în roz în timp ce frunzărea formularul pe care l-am completat.
— Nu am idee, îmi pare rău. Pilates nu e tocmai pasiunea mea. Și nouă nu ne-a pomenit niciodată despre acel club.
— Era prietenă cu cineva de pe-aici care ar putea ști unde o pot găsi?
S-a uitat pieziș la mine:
— Nu cred. Oricum poliția a interogat pe toată lumea.
— Poliția?! am exclamat, prefăcându-mă uimită. Ce treabă are poliția s-o caute pe Patricia?
El s-a încruntat.
— A fost la știri. Patricia și soțul ei au dispărut. Nimeni nu știe unde e.
— Vai, îmi pare rău să aud. Nu era prea greu să par supărată de veste. Dacă
Patricia nu a vorbit nimic, cu nimeni, atunci și asta era doar o altă fundătură: Și poliția are vreun fir?
— Nu ne-au spus. Un detectiv s-a uitat în dulapul ei. Ne-a pus o groază de întrebări. I-am spus că părea preocupată și puțin iritată în ultima perioadă, dar nu a vorbit niciodată despre intenția de a pleca undeva. Oricum, păreau mai interesați de soțul ei. Câțiva dintre noi… Și-a încleștat maxilarele debile, a aruncat o privire temătoare în jur și a coborât vocea: Câțiva dintre noi cred că
Patricia nu avea cea mai bună relație cu soțul ei. Părea un adevărat nemernic.
Cineva l-a strigat pe Aaron. S-a ridicat pe vârfuri, uitându-se peste capul meu.
A ridicat un deget spre ei, anunțându-i că era aici.
— Cred că ar trebui să-l bag pe Sam în cușcă, a zis, aplecându-se tot încruntat să ia câinele din brațele Deliei și să-l pună la loc. Vreți să vedeți și alți câini, dacă
tot sunteți aici?
— Sigur că da, am răspuns, prinzând privirea lui Vero aflată în partea cealaltă
a încăperii. Ne mai uităm puțin pe aici, dacă nu te superi.
Vero a venit spre noi cu pas săltat, lovindu-l din greșeală pe Aaron, care își aranja cureaua prin găicile pantalonilor. Au schimbat niște scuze precipitate.
Îndată ce a dispărut după colț, am întrebat-o pe Vero:
— Ce-ai aflat?
VP - 130
— În spate e o cameră de odihnă pentru angajați, a șoptit. E neîncuiată. Am băgat capul înăuntru, dar sunt vreo câțiva voluntari care bântuie pe acolo.
— Ce-ai văzut?
— Fiecare angajat are un dulăpior cu numele pe el.
— Are și Patricia unul?
Vero a încuviințat din cap.
— Merită să încercăm.
Poate găseam ceva în dulapul Patriciei, ceva care să ne dea un indiciu cât de mic despre unde s-a dus. Dar cum îl puteam deschide fără să fim văzute?
— Nu putem intra acolo pur și simplu și să dăm târcoale dulapului femeii, am rostit.
— Lasă pe mine. Vero mi-a fluturat pe la nas mănunchiul de chei al lui Aaron.
— De unde ai alea?
— Tocmai ce i-au alunecat de la centură. Nici măcar n-a simțit. Mi l-a pus pe Zach în brațe: Ne vedem în fața camerei de odihnă.
— Când?
— Ai să-ți dai tu seama.
A dispărut printre șirurile de cuști. Eu am urmat-o pe Delia, oprindu-ne la fiecare cușcă, cu ochii după semnalul lui Vero, fără a ști exact după ce mă uitam de fapt.
