rugină. M-a înecat un val de îngrijorare.
— Aștepți pe cineva? a întrebat Georgia, trăgând în spatele sedanului, după
ce m-a adus de la prânz.
— Probabil e unul dintre prietenii lui Vero. Mulțumesc că m-ai adus. Te sun mai târziu.
Am pescuit copiii de pe bancheta din spate și am tastat codul ușii de la garaj.
Chargerul lui Vero era acolo, dar camioneta mea dispăruse.
Vero stătea la masa din bucătărie și mânca ultimii biscuiți Oreo din pachet.
Zach a țâșnit glonț spre camera de joacă, dându-și jos haina din mers. Am cules-o și pe a Deliei de pe podea, agățând-o de spătarul unui scaun, și am așteptat până ce copiii au ieșit din încăpere, ca să putem vorbi în siguranță:
— Unde-i camioneta?
Mi-a aruncat o privire peste paharul cu lapte:
— Ramon mai are de așteptat câteva piese. Ți-a dat-o pe asta până se rezolvă cu camioneta.
Îngrijorarea mi s-a topit într-o răsuflare lungă, obosită:
— Ce frumos din partea lui. Așa deci, care ziceai că e vestea proastă?
M-am așezat în fața ei și Vero a pus o chitanță pe masă:
— E foarte mult de muncă la ea.
Am parcurs factura. Singurul lucru surprinzător era cifra din josul listei:
— Auci.
VP - 151
A sorbit ultimul strop de lapte și a pus paharul pe masă cu un oftat deznădăjduit, ca și cum ar fi dorit să-și înmoaie biscuiții în ceva mai tare.
— Vestea bună e că nu vom avea nicio problemă cu plata.
Vero s-a ridicat și a scos o pungă zip-lock groasă din frigider. A aruncat-o pe masă cu o privire glacială.
Mi s-a ridicat părul pe ceafă.
— Ce-i asta?
Conținutul pungii era dreptunghiular și verde și am fost destul de sigură nu era spanac congelat.
— M-am întâlnit cu Irina. Am încercat să îi explic. I-am spus că am făcut o greșeală, că nu am știut cine e soțul ei. I-am spus că slujba era prea periculoasă
și că îi returnăm avansul. A crezut că e o manevră ca să renegociem și să
obținem mai mulți bani de la ea, dat fiind că acum știm pentru cine lucrează
Andrei și cât valorează. A dublat oferta și nu a vrut nici în ruptul capului să
accepte un refuz.
M-am prăvălit în scaun, camera începuse să se învârtă în jurul meu.
— Nu, nu, nu, nu, nu!
Mi-am înfipt degetele în tâmple și am scuturat capul. Vocea lui Vero a acoperit țipetele din mintea mea care îmi spuneau că nimic din toate astea nu era real.
— Am încercat, Finlay, jur că am încercat. Practic i-am îndesat banii în mână, dar nu a vrut să-i ia. A spus că nu-i pasă cum o faci, numai s-o faci. Repede.
Am coborât vocea, să nu audă copiii.
— Andrei Borovkov e un asasin profesionist cu sânge rece! L-am căutat pe Google. Anul trecut a fost arestat pentru că a ars un om de viu! Acum șase luni, a fost acuzat că a tăiat bucăți un tip într-o parcare și, după aceea, a împușcat toți martorii, o adevărată execuție. Ca să nu mai punem la socoteală cei trei bărbați găsiți într-un depozit, în iulie, cu beregata tăiată!
— Nu a fost condamnat pentru niciuna dintre crime, a zis ea pe un ton defensiv. Poate nu e atât de periculos pe cât pare.
— A scăpat pentru că cineva a manipulat dovezile, Vero! Pentru că Feliks Zhirov are poliția în buzunar! Cum naiba aș putea să-l omor eu pe asasinul mafiei?
— Același lucru am întrebat-o și eu pe Irina. A zis că ai să găsești tu ceva. Nu ai nevoie decât de motivația adecvată.
Fața lui Vero s-a înverzit puțin, iar buzele ei uscate erau pline de furnituri de Oreo.
— Și care-ar fi aceea? m-am răstit. Mai mulți bani?
