Instructorul s-a cocoțat pe o bicicletă aflată în centrul încăperii, verificând volumul microfonului prins de căștile de pe urechi. Am prins o străfulgerare a părului de onix al Irinei când s-a aplecat să-și prindă pantofii de pedale. Coada ei a căpătat licăriri violet când s-a diminuat intensitatea luminilor din încăpere. M-am grăbit spre bicicleta de lângă ea exact când a pornit și muzica.
— Asta e ocupată? Din difuzoarele aflate pe peretele din spatele meu răsuna o melodie tehno. Am ridicat vocea și am întrebat din nou.
Irina a ridicat privirea spre mine. A scuturat din cap și a zâmbit cu indiferență, dar a înălțat dintr-o sprânceană când mi-a zărit tenișii albi. Apoi nu s-a mai uitat la mine, nu a dat niciun semn că m-ar recunoaște. Ăsta era un lucru bun. O încăpere întunecată, mulți oameni, muzica dată tare. Nu va apuca să mă
vadă prea bine și, probabil, nimeni nu va auzi conversația noastră.
Am vârât picioarele în chingi, iar încălțările mele de un alb strălucitor au început să se miște în cercuri leneșe, pe măsură ce pedalam. O urmăream pe Irina cu coada ochiului și îi imitam mișcările. Nu e chiar așa de greu, mi-am spus, în timp ce instructorul dădea o serie de comenzi grupului.
Clasa s-a ridicat la unison, împingându-se în pedale ca un val, apoi s-a lăsat din nou în șa, în timp ce luminile își modificau intensitatea după ritmul muzicii, trecând de la roșu la verde, apoi la albastru. Am încercat să-mi găsesc ritmul, ridicându-mă și lăsându-mă în jos odată cu ele, dar eram de fiecare dată la o jumătate de comandă distanță. Fețele biciclistelor din jur erau concentrate, încordate. Acum sau niciodată.
— Irina? I-am rostit numele cât de tare am îndrăznit, doar cât să acopăr muzica.
A întors capul o fracțiune de secundă, singurul indiciu că m-a auzit.
VP - 156
— Te-ai întâlnit cu prietena mea, am zis printre gâfâieli, în timp ce pedalam.
I-ai dat niște bani și mi-ai cerut să fac ceva pentru tine, dar cred că a fost o greșeală. Aș vrea să vorbesc cu tine.
Încercând să rămână conectată la pedale, și-a plimbat privirea de la brațele mele la picioare, apoi la încălțări. Nu părea aproape deloc perturbată.
— Nu e nicio greșeală. Tonul ei era la fel de sumbru și aspru ca ochii, cuvintele rostite sacadat trădau un accent puternic. Banii sunt ai tăi, a zis făcând semn cu bărbia ascuțită spre mine. Părul, prins cu agrafe, îi cădea în șuvițe franjurate peste față. Ai să primești restul când termini treaba. Nu e nimic de discutat.
Instructorul s-a adresat grupului:
— Sunteți gata să grăbiți ritmul, doamnelor?
Au răsunat chiote și ritmul s-a întețit. Încercam să țin și eu pasul, ridicându-mă odată cu valul. Dar când am căzut la loc în șa, pedalele mi-au zburat de sub picioare.
Chinga mă lovea dureros în călcâi până ce am reușit să prind din nou pedalele. Eram destul de sigură că nu eram plătită suficient ca să mă aflu aici.
— Dar vezi tu… asta e problema, am reluat suflând din greu. Eu nu sunt cine îți imaginezi tu. Nu sunt calificată să fac genul de muncă pentru care m-ai angajat.
— Nu asta mi-a spus Patricia. A spus că ești competentă. Curată.
— S-a înșelat.
— Nu cred. Patricia știe cu ce se ocupă soțul meu. Nu te-ar fi recomandat dacă nu ar fi avut convingerea că ești persoana potrivită pentru sarcina asta.
— Dar nu am fost eu! Am dat drumul ghidonului și am dus mâna la piept.
Gestul m-a costat și m-am dezechilibrat din nou. Cu greu mi-am strecurat iar piciorul în chingă. Nu eu am fost cea care… M-am uitat în jur, coborând vocea cât de mult am putut, doar cât să acopăr bubuitul basului: Nu eu am fost cea care a terminat treaba. Mi se prelingea sudoarea pe ceafă, iar coapsele începuseră să-mi ia foc: Putem merge undeva să-ți explic? Aș vrea să ți-i dau înapoi. Am îndreptat privirea spre rucsacul Deliei, care zăcea pe podea, între noi, și am continuat să pedalez.
— Nu e nimic de explicat, a răspuns, lăsându-se jos, apoi ridicându-se iar, în sincronie perfectă cu celelalte cicliste. Soțul Patriciei e rezolvat, nu?
— Nu, zic eu între două răsuflări chinuite. Adică, da, dar… M-am uitat îngrijorată în jur, dar femeile de lângă noi erau toate atente la instructor, ridicându-se și lăsându-se în șa, pedalând ca niște nebune. Muzica era așa de tare, că abia puteam gândi.
VP - 157
— Măriți tensiunea! a comandat instructorul.
Irina a ajustat maneta dintre genunchi și s-a aplecat pe ghidon, săltând fundul din șa.
Dădeam și eu din picioare, hotărâtă să țin ritmul. Pedalele zburau ca niște fiare vii, flămânde. M-am mișcat mai repede, temându-mă că, dacă mă opresc, picioarele îmi vor fi smulse din articulații.
— Ești singura mea opțiune, a zis ea, cu fruntea abia acum ușor brobonită de sudoare. Soțul meu cunoaște pe toată lumea din domeniul tău de activitate. Pe tine, a precizat rânjind, în vreme ce gulerul meu era leoarcă de transpirație, pe tine nu te cunoaște. Va fi ușor. Nu se va aștepta la asta din partea cuiva cu…
Tenișii mi-au alunecat puțin pe pedale și am fost cât pe ce să îmi iau zborul din șa. Rânjetul ei s-a accentuat: … Cu abilitățile tale modeste.
Minunat. Absolut minunat. În mintea ei nu numai că mă calificam, dar eram de-a dreptul perfectă pentru sarcină.
— Mai multă tensiune!
Nu, la dracu’! Nu mai multă tensiune!
— Nu te temi că ar putea afla cineva?
— Cine? Feliks? a întrebat ea, luându-mă pe nepregătite. A făcut un semn de lehamite cu mâna, neslăbind ritmul: Feliks nu se implică în problemele casnice.
Dacă Andrei e suficient de neglijent încât să se lase ademenit de o față drăguță, sunt sigură că Feliks va fi de acord că Andrei a meritat ceea ce i s-a întâmplat.
Andrei a fost neglijent. A devenit o slăbiciune. Andrei e norocos că nu a făcut-o Feliks însuși.
— Împingeți, oameni buni! a strigat instructorul, împingeți tare!
Femeia aia glumea, sau ce? Nu am mai împins așa de tare de când am fost în travaliu cu Zach.
